Festivalul oamenilor dereglați

Ploaie, frig, fum de cîrnați arși, mi­­ros de bere și bărbați deja chercheliți. Asta e atmosfera din a doua zi de OctoberFEST în care pășesc deja descurajată. Încep să regret că am plecat de acasă, că am avut nesăbuința să în­lo­cu­iesc pătuțul cel cald cu scîndurile astea pe post de scaune.

Cînd am intrat, cîțiva bărbați care în­că se credeau flăcăii de odinioară de la hora din sat își încercau măiestria într-ale dansului pop. „You can trick me once, but I won’t let you trick me twice” (n.r.: Poți să mă păcălești o dată, dar nu și-a doua oară), fredonau cîteva fete cu berea în mînă în timp ce admirau lecțiile de dans. Doar atît în­să, că de dansat nici vor­bă. Oricum, nu pot să număr decît maximum zece prezențe feminine, do­uă mame, cinci copile de gimnaziu și trei tinere dis­po­nibile. Se pare că e sea­ra bărbaților cu cî­teva beri la cap. Asta nu înseamnă în­să că lipsesc miș­că­rile languroase. Ni­ci­de­cum.

Înaintez și după ce fac o tură a cortului, îmi găsesc un loc decent, departe de cei puși pe chef. Spre surprinderea mea, mesele sînt curate și nu mai văd sticle aruncate pe jos. Pentru o clipă, am senzația că sînt în altă țară. Dar nu durează decît atît, pentru că un bărbat la vreo 40 de ani, tipul de muncitor ne­calificat, îmbrăcat cu un trening al­bas­tru, se apropie de mine. Rînjește cu cei doi dinți care i-au mai rămas și se uită cruciș.

Bineînțeles, urmează replica „Ce face fetele? Singurele, singu­re­le?”, urlată în urechea mea. Mă prefac că nu-l aud, îi fac semn cu mîna să plece, mai mormăie ceva, dupa care își în­cear­că norocul la o altă masă.

Fiecare cu legea lui

In stînga mea, văd într-un final oa­meni normali, o familie. Degeaba. Și tatăl e în asentimentul masculilor de pe-aici, contaminat de febra mișcărilor îndrăznețe. Flutură deasupra corpului un balon albastru și lung. Iar fiul, cam de doi ani, îl imită. Asta chiar nu era ne­vo­ie să văd.

Trupa care încălzește atmosfera pa­re să nu observe aceste detalii. Ban­di­dos își urlă ritmurile rock’n’roll în le­gea lor și totuși, oamenii dansează. Pro­­babil de la bere li se trage, că altfel maneaua n-ar fi fost așa ușor în­lo­cu­­ită. Așa a ajuns să se urce un tînăr cu geacă portocalie în spatele unui bărbat scund, cu pălărie de cowboy și să urle. Altfel, nu pot să-mi explic.

De cînd am venit, un clovn îmi tot dă tîrcoale. Vine, îmi zîmbește și tace. Și acum cînd plec, mă conduce pînă la ieșirea din cort. Se uită într-una, fix la mine. Dar degeaba. Nici măcar nu m-am ales cu un cîine balon. Doar cu un nu­măr de telefon, dacă mai stăteam. Asta îmi mai trebuia după o așa seară.

Roxana MĂCIUCĂ