Cu juvelnicul la purtător

„Mai devreme a tras, cred, zic eu, că era mai mare. A stîrnit tot mîlul și cînd s-a făcut apa așa, maronie, numai ce văd că pleacă pluta. Dar l-am scă­pat, s-a dus.” Pescarul se uită lung la vîrful bățului din fața sa, bagă mîna în punga de alături, scoate un boț de mă­măligă și aruncă la cîțiva metri de mal.

„Îl înnebunești dacă îi dai acuma, vine unul după altul.” Și veneau, cel puțin la el. Pluta mea desena cercuri alene mișcîndu-se doar la adierea vîntului. Dar mai aveam speranțe pentru că era abia seară și îmi propun să nu plec de la balta din Dumbrava decît după ur­mă­torul apus de soare.

Văzînd că, în timp ce eu am prins abia cîțiva peștișori, vecinul meu a băgat în juvelnic mai bine de douăzeci de bucăți, cîțiva dintre ei chiar mări­șori, îmi scot tot batalionul de undițe și le întind alături de mine. Punînd mo­mea­lă în cîrlige văd pescarul din dreap­ta mea, care, băgat pînă la ge­nunchi în mîl, pescu­iește într-un ochi de apă de mărimea unei clă­tite. Și, bi­ne­în­țe­les, are alături o găleată pli­nă pe ca­rași.

„Hai noroc. Uite, eu am venit cu taică-miu și bunică-miu la o distracție, cîteva ore”. Peștii din găleată se zbat unul de celălalt, îngrămădiți. „Plecăm imediat, că închide la Carrefour și vrem să luăm un crăpan ca să mîn­căm ceva acasă, că din ăștia mici nici ma­ri­nată nu poți să faci”. Se dezechilibrează ușor cînd mai prinde un cărășel pe care îl aruncă înapoi în apă, după ce îl studiază dezgustat cîteva secunde.

Momeala e aceeași, undițe am mai multe decît ei în apă, și la suprafață și pe fund, și tot nu văd la ochi ceva mai mare decît o hamsie. Mă resemnez și mă retrag alături de grupul de pescari de care m-am lipit ca să ajung pînă aici. La rîndul lor, cel mai mare succes l-au avut la Babanu, doar că vine în sticle de doi litri jumate și i-a trimis, pe rînd, către corturi, speriați și de furtuna care venea dinspre Iași.

Teoria firului întins

„Hai mai repede să-ți ocupi loc că vin ăștia de peste tot, unu’ după altu’”, dă semnalul Ionuț a doua zi diminea­ță, pe la patru. Făcusem cu schimbul la dor­­mit cîte jumătate de oră, ca să ne du­cem pe baltă cînd crapă de ziuă afară, să putem vedea pluta. Dar a meritat să ne trezim dimineață, cînd cuvîntul cel mai rostit al zilei era doldora. Juvel­ni­ce pline, sticle tăiate umplute la rîndul lor cu pești, plase neîncăpătoare și o febră musculară cumplită de la ope­ra­țiu­nea „trage-aruncă undița”.

Pînă la urmă eram toți fericiți. In­clusiv Andrei, care, după ce a stat cu Babanu la un foc de tabără pînă di­mineață, s-a luptat cu un somn pîn’ a început să sforăie.

Cătălin HOPULELE