Filmul românesc își pune întrebări

Cinematograful Victoria nu a mai văzut de mult atîtea fețe. Se îmbulzesc studenții la film ca la bancomat în ziua bursei. În prima din Serile Filmului Românesc, ­resuscitate de Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ) din Iași, Tudor Giurgiu le răspunde la întrebări, în minutele ce se scurg după „Legături Bolnăvicioase” cu un zîmbet sec. „Nu-mi plac filmele cu mesaj”. Sala e în derută. Păi, de unde să știe ei dacă e bine să îți poftești fratele sau sora? Nu mai află. A doua zi însă își revin. Pe ecranul Victoriei se arată, de data asta, un băiat și o fată. „Eu cînd vreau să fluier, fluier” stîrnește mai puține controverse, dar adună prea mulți doritori. Numai ­producțiile lui Igor Cobileanski sînt cuminți. În intimitatea sălii de ­cinematograf, se rîde cu poftă, în două graiuri. Nimeni nu încearcă să înghită vreun bec.

„Dacă eu aș avea un frate pe care l-aș iubi mai mult decît se cu­vi­ne, m-aș bucura de susținerea dum­­­neavoastră?”. Tînăra cu bucle cas­tanii n-a prins mesajul. I s-a pă­rut filmul ciudat și cu asta basta! Nu înțelege de ce se încăpățînează re­gizorul Tudor Giurgiu să nu își îm­părtășească viziunea din afara pro­­­ducției. „E doar o poveste”, vi­ne răs­pun­sul invitatului, care o ne­­mul­țu­mește cumplit. Spovedania pe ca­re o așteptau cu toții cu sufletul la gu­ră nu mai e rostită. În schimb, cei trei protagoniști emanci­pați din „Le­gă­turi bolnăvicioase” nu se sfiesc să-și afișeze toate de­de­s­ubturile u­nui tri­unghi amoros cel pu­țin ciudat.

Kiki și Sandu se iubesc mai mult decît frații. Kiki o mai iubește și pe Alex, prietena ei. Aceasta in­ter­vine în relația celor doi, despre ca­re părinții nu știu decît că se cear­tă cam des. Iubitele își vorbesc cu tan­drețe, descifrează romantismul lui François-René de Château­bri­and și își fac găuri în urechi. Alex e pistruiată și timidă. De asta a și fost aleasă pentru rol. „Mi-a fost greu să le anunț pe fetele alese du­pă primul casting că nu le mai vreau”.

De dragul unui triunghi per­fect însă, Maria Popistașu (Kiki sau Cristina) și Ioana Bar­bu (Alex) au cîștigat cursa și se sărută acum, cu sînii dezgoliți, pe un co­vor de iarbă înrourată. Un murmur ru­șinat se plimbă prin sală, de la un cu­plu la o doamnă cu buzele strîn­se, de la un grup de băieți la o studen­tă cu poșe­ta înghesuită între mîini și mij­loc. Doar regizorul n-a roșit.

Niște sentimentali în plus

Și-a dorit ca filmul să doară. De asta a și trecut prin 37 de variante de scenariu. „Eu cînd vreau să flu­ier, fluier” nu trebuia să fie „un film se­­rios. Voi toți luați lucrurile prea în serios”.

La sesiunea de întrebări, Florin Șerban pune cele mai mul­te. Le răsucește ca pe un bumerang. „Dar tu ce notă i-ai pune? Filmul are o energie pe care acum nu aș mai fi în stare să o insuflu unei alte pe­licule. E ca și în dragoste. Prima e cea mai frumoasă, te arunci cu ca­pul îna­in­te. La a doua ești mai ra­țio­nal, la a treia și mai rațional și tot așa, iar la ultima nu mai ești”. Nu se mai re­fa­ce, deși creația cinema­to­gra­fică re­în­vie la fiecare vizionare. Sînt vie­ți­le filmului. Nu-și mai amin­­teș­te cine a spus-o.

Regizorul își ascunde brațul li­ber după spate, pen­tru ca apoi să-l în­colăcească în ju­rul unui gît. ASJ-iștii îi fac poze, se lipesc de el. Și ei, alături de cei­lal­ți studenți, aș­teap­tă o continuare. Vor să afle dacă Sil­viu (George Piș­tereanu), de­ți­nu­tul, o va mai iu­bi pe „fata cu bu­ze frumoase”. Nici ma­ma băiatului, care se trezește brusc cu un ciob de geam la gît, nu îl mai recunoaște. Se întorsese din Italia ca să-l ia pe cel mic cu ea.

Ecranul se lu­mi­nea­ză prea brusc. Rămînem în ne­ști­re. O altă dra­goste aici, una schin­­giuită, ne lea­gă un nod în gît. Sîn­­tem „sentimen­tali” conchide re­gi­­zorul.

Ultimul ceas se amînă 

Și plini de umor. Se rîde în mul­te feluri în ultima seară. Igor Co­bi­lean­ski e de vină. A adus trei scurtme­traje de peste Prut, „Sașa, Grișa și Ion”, „Cînd se stinge lumina” și „Plic­tis și Inspirație”. Și un gropar pe nume Tache ce visează la o în­mor­mîntare cu fast. Pentru ultimul ceas, își alege o groapă. Una co­co­ța­tă pe o ridicătură, cu vedere spre în­tre­gul cimitir. Încîntat, zelos, mai sprin­­­ten decît o pasăre, își scoate se­cre­­­tul la iveală și pierde groapa. A­lear­­gă după ea tot filmul pentru ca, în final, să afle că e sănătos tun. În ulti­mul cadru îl surprindem ju­cînd ta­­ble cu o „damă de compa­nie”.

Sala nu se golește cu totul. Se miră pînă și Igor. „E un film de te­le­viziune” se tot scuză. A obosit să le explice oamenilor că nu a semnat sce­nariul pentru lungmetraj. Da, cei trei depanatori, cablul și prima­rul comunist sînt mai amuzanți. Să fim serioși, un gropar nu ar înghiți ni­ciodată un bec. Ar scrie poate po­e­zii. Ale lui ar avea, ca laitmotiv, ură­ri pentru „veșnicie”.

Lina VDOVÎI