Dansul din remorcă

„Ca la mineriade, tată! Uită-te la ei! Sînt mai mulți de 1000”, ex­cla­mă un jandarm gras ridicîndu-și șap­ca din cap și scărpinîndu-și chelia. Rî­urile de studenți colorați ca ta­ra­bele aprozarelor curg spre Palatul Cul­­turii, inundînd intersecția și frun­­țile polițiștilor care suflă în flu­ie­re. „Mergeți pe o singură bandă! Sîn­teți nebuni, surzi sau vă faceți?”, stri­gă un „om al legii” care defilează pe lîn­gă studenții „protestatari”.

Tramvaiul, o biserică

Simfonia strigătelor, fluierelor și claxoanelor transforma tramva­ie­le în lăcașuri de rugăciune. Bă­trî­nii își fac cruce deschizînd ochii ca la ex­tra­te­reștri cînd văd mașina din PET-uri re­ciclate a geografilor sau ziarul gi­gant al jurnaliștilor. La balcoanele blo­curilor de pe Unirii și Arcului oa­­­menii privesc cu sprîn­ce­nele ridicate pancardele mari. „Press Enter”. „Istorie”. „Strigați cu noi, să strigăm cu voi!”. Fiecare slo­gan e trecut pe ma­teriale textile, pe cartoane, polistiren sau steaguri care se ridicau la cer ca cele de la revolta studenților, din ‘87. Cei mai mulți aveau cî­te ce­va cu care să facă gălagie. „Strigă, măi, că se punc­tează!”, îi spune, ca la horă, o fată cochetă ce­lui de-al că­rui braț se ține.

„Ține pasu’, frate, uite că se în­de­părtează remorca cu gagici”, urlă un slăbănog cu părul plin de gel și cu mîinile grele de brățări.

Camionul economiștilor are me­reu alte studente care dan­sează în re­morca mare lîngă boxele care fac să vibreze geamurile tramvaielor. Doar în fața Cate­dra­lei Mitro­po­li­ta­ne li­niș­tea îi leagă la gură pe cei care măr­șăluiau dezorganizat. Doar un stu­dent îmbrăcat în roșu care se agita ca un Pepsi. În­ce­pe a început să urle și să bată din palme: „Hai toată lumea… Sîntem la parastas? Toată lumea… Haideți pe ei! Haid…”, dar un coleg de asociație îi trage o pal­mă după cap și-l liniștește: „Mă, ești prost? Taci! Sîntem în fața bise­ri­cii”, și se în­cruntă la el.

În fața Palatului Culturii, du­pă ce au venit și „nebunii din Tu­dor”, cum i-a numit un polițist, studenții se întorc în fața Casei de Cultură mai leșinați și mai răgușiți decît au plecat în urmă cu mai bine de o oră. În centru înviaseră, parcă. Fiecare strigă din fundul plămînilor lozinca ligii lui, „că poate, poate ne dau și nouă ceva, nu?”.

Victor ILIE