Lumea văzută prin vîrful degetelor

„Vrei să știi realita­tea? A fost o sar­cină gea­mănă. Eu am ie­șit, fra­te-miu nu”, își înce­pe Oa­na povestea. După doar cîțiva ani de viață, s-a izbit de primele preju­de­căți. Fie ele și cele ino­cen­te ale copiilor de la bloc. S-a obișnuit repede să fie strigată „chioara” și să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mînă cineva care nu ve­de cu ochi răi, să o țină de vorbă și să rîdă. „Sînt prea deschisă, și as­ta strică la imagine între orbi”.

Cu pași mărunți 

Ușa micului apartament se des­chi­de și Oana mă poftește înăuntru. O închide în urma mea și dispare. Mă lasă în întuneric. Încerc să o ur­mez, dar mă împiedic de prima pe­re­che de papuci care-mi iese în cale. Oana se întoace chicotind. Se scuză je­nată: „am uitat că tu ai nevoie să-ți aprizi becul”.

În blocul 558 din Păcurari, la pri­mul etaj pe trei dintre uși scrie A­so­ciația Nevăzătorilor din Iași. În­tr-unul din apartamentele oferite de Pri­mărie locuiesc opt tineri. Toți, cu pro­bleme de vedere. Însă numai Oa­na Marian și fata cu care-și îm­parte camera, Claudia, stau mereu cu o­chii închiși. Chiar și așa, mersul le­gă­nat al Oanei e cel mai sprinten, în ciu­da spațiului foarte înghesuit al lo­cu­in­ței. „Îți numeri pașii eventual dacă ești pe stradă și dacă vrei să ajungi în­tr-un anumit loc. Dacă nu-l re­pe­rezi în alt fel, că-i un gard sau un pe­re­te, ai să-ți numeri pașii. Eu în casă nu mi-i număr că n-are rost. Ar trebui să mă vezi tot timpul bom­bănind cîte ceva la ce viteză îmi iau eu prin casă”, îmi explică în drum spre camera ei. În cei șase metri pătrați sînt do­uă paturi, două dulapuri și-o masă. Pe unul din paturi stă Claudia. În fa­ța ei, un calculator fără monitor. Bîj­bîie pe tastatură cît să pună cartea pe pauză. Spre deosebire de Oana, pe fața ei se citește resemnarea. Re­cu­noaște că o are ca model. „Dacă n-ai cunoaște-o, nici nu ai ști că e oarbă. Tot ce-a făcut, a făcut singură“.

Oana apucă o cutie cu farduri de pe noptieră. Îmi ghicește nedu­me­ri­rea pentru că tac. În timp ce se ma­chi­ază mă lămurește: „În legătură cu fardurile, am întîlnit tipe care zic «la ce dracu să mă machiez dacă ori­cum eu nu mă văd?». Și-am zis nu, imagi­nea mea contează oricum și-n orice circumstanțe. Nu mă văd eu, se uită alții la tine, nu c-ar conta imagi­nea mea mai mult pentru alții decît pen­tru mine, dar o întregește, o completează. Iar dacă-o să mă vezi vreo­da­tă asortat îmbrăcată, să nu mă în­trebi cum fac, că nu știu să-ți spun”.

În bucătărie, chibriturile, ibricul și cafeaua sînt mereu în același loc. De acolo le ia în fiecare dimineață, du­pă ce se trezește. Ziua nu îi începe cu un răsărit. Mai degrabă, cu alarma ceasului deșteptător. „Mă tre­zesc la cît vreau, fac un duș de ju­mă­tate de oră dacă vreau să mă relaxez, e­ven­tual și-o cadă cu spumă dacă vreau să mă alint. Dacă am chef să gă­tesc, gătesc, dacă nu, citesc, stau pe calculator, stau pe net, ies în oraș. Îmi place să citesc, ăsta-i un alt lucru care mă pasionează”, și pipăie cu de­ge­tele fața de masă maro. Însă aici nu stă nimic scris în Braille. Doar do­uă cești și o scrumieră. Nu apuc să ter­min cafeaua că Oana se și ridică să le ducă în chiuvetă. Și aici, aceeași ordine. Deschide robinetul, potri­veș­te apa și întinde mîna spre detergentul de vase. „Văd că nu mai este Axion”, îmi spune mecanic. Cum­pă­ră­turile le face de cele mai multe ori îm­preună cu o altă colegă, Mihaela. „Cumpărături îți faci dacă ai de cine să fii însoțită, asta-i o problemă realmente. Suni pe cineva și întrebi: «Vii cu mine nu știu unde?» și persoana respectivă îți zice sec «nu, n-am chef!». Și tu te resemnezi, că n-ai ce face. Dar singură printre rafturi prin Kaufland cu bastonul în mînă n-ai să mă vezi, clar! S-ar putea să plătesc ju­mătate din marfă”. Astăzi am să o a­jut eu să se descurce printre rafturi. Mă gră­bește zîmbind: „Acuma trebuie să mer­gem la magazin să vedem dacă găsim Axion. Adică de găsit, găsim, să văd dacă găsesc eu”.

Amintiri din auzite

Coborîm treptele blocului. Mă ți­ne strîns de braț, ca să nu alunece pe gheața de pe trotuar. Se oprește la se­mafor și așteaptă să audă țîrîitul ca­re-i spune că drumul e liber. Pă­șeș­te încrezătoare. Un bărbat se prop­tește în fața ei, iar Oana îl lovește ușor. Se strîmbă și trece ne­pă­sător pe lîngă ea. Oana se în­toar­ce brusc înspre el: „domnule, tu chiar nu vezi că eu nu văd?”.

Coboară scările și iese în stradă. „Mergem spre autogară acum”. Oa­na face zilnic naveta, cîte o oră, pînă la Tîrgu-Frumos. „Dacă știi terenul și cir­culi singur cu bastonul în mînă, pleci din stația de autobuz, întrebi ce autobuz e, dacă e și ce-ți trebuie ție, urci. Știi cîte stații trebuie să mergi, co­bori la stația care trebuie să co­bori, și-acolo mă întîlnesc cu o co­le­gă de serviciu care face și ea naveta. Mă preia și urcăm în ce merge spre Tîrgu – Frumos”, și își întoarce fața spre mine. Îmi zîmbește re­cu­nos­că­toa­re și îmi mulțumește că astăzi merg cu ea pînă la serviciu. E profesoară în orașul în care s-a născut, la Liceul „Moldova” pentru deficien­țe de vedere. Pe cînd avea 13 ani nici prin gînd nu-i trecea că are să ajungă la catedră. Voia pentru ea o carieră de artistă.

A ales să urmeze liceul la Cluj, dar s-a plictisit repede. „Erau două ta­bere. Erai pro nu știu ce sau contra nu știu cui. Eu m-am plictisit și de-o ta­bără și de alta, mi se păreau așa, chestii orbești”, îmi povestește în timp ce mă apucă mai strîns de braț. S-a înscris apoi și la Școala de Arte, unde, la început era privită cu reti­cen­ță de profesori. Îi spuneau că „nu intră în spectacolele din oraș, deși e bună, pentru că nu vede”. Asta a am­biționat-o să continue. „Mă discri­mi­nau fără să vrea. Ei se gîn­deau să nu mă pună într-o situație dificilă, că n-o să mă descurc. Aveau și oamenii o vîrstă și niște idei pe ca­re și le-nfipseseră bine acolo”. A trebuit să muncească mult ca să le do­ve­dească contrariul. La 16 ani a a­pă­rut prima dată pe scenă, în locul unei fete care nu mai putea participa. „Pie­sa era ritmată. N-aveai cum să stai să te uiți la sală. Adică aveai cum, eu n-a­veam cum”, dar s-a descurcat. Au ur­mat o serie de festivaluri de muzică ușoară care au purtat-o prin toată țara.

E încăpățînată de cînd se știe. Își aduce aminte rîrzînd că voia să mear­gă la școală de la cinci ani ju­mă­tate. „Mi-au dat jucării, s-au gîndit că-s dusă cu pluta și le-am zis «Dă-vă bă cu ursuleții voștrii! De ăștia am și eu acasă, eu vreau altceva». Eu voiam școală, că de-aia m-am dus”, îmi spu­ne mîndră de ea. De mică s-a obiș­nu­it cu statutul ei special, doar că nu s-a considerat niciodată di­ferită. S-a integrat printre co­pii de la bloc, pentru a-l elibera pe fratele mai mare de grija ei. A încercat să joa­ce bedminton și tenis de cîmp, dar s-a trezit devreme la realitate: „Hai să fim serioși. De bicicletă, pînă nu mi-am spart capul, nu m-am lăsat. Dar era bine că le-ai vrut, că așa ai realizat multe chestii despre tine, ce poți să faci și ce nu poți să faci”.

Pe stradă, lumea întoarce capul după noi. Oana e o fată mică de înăl­ți­me. Mulți nici n-o observă și se iz­besc în ea. Uneori, își întoarce fața ro­tundă după cîte vreunul. Nasul as­cu­țit îl ridică a reproș. Dar e obiș­nu­i­tă și cu unii, și cu ceilalți. Din cînd în cînd, cînd zice ceva important, încearcă să clipească. Reia povestea după ce-și ce­re scuze unei mame că i-a atins în treacăt copilul lăsat nesupravegheat: „tot ce s-a făcut, a fost de orbișori, mai puțin facultate și master, că alea nu sînt și foarte bine că nu sînt, eu nu susțin să fie”. După liceu a rămas în Cluj, pentru că la Iași „n-aveau chef de orbi în facultate”. A absolvit Fa­cul­tatea de Psihologie și Științe ale E­ducației la Universitatea Babeș Bo­lyai. S-a angajat la școala la care a învățat în copilăria din Tîr­gu- Fru­mos. Lucra de luni pînă joi, iar vi­ne­rea pleca înapoi spre Cluj pen­tru cursurile masteratului în Jur­na­lism. În autogară, zgomotul de mo­toare și claxoanele îmi acoperă vocea. Pen­tru cîteva momente pare că și-a pierdut ori­ce reper.

„Noi scriem din puncte”

Se desprinde de mine, însoți­to­rul de azi. Caută în geantă pînă au­de un clinchet surd. Cheia zgîrie ușa pînă ni­merește broasca. Două răsuciri scur­te și ușa se deschide într-un pîrîit strident. Face doi pași apăsați și-mi spune: „asta-i sălița în care lucrez cu copilașii”. Elevii Oanei aleg cu zgomot li­te­rele de plastic din cutia de lemn. Pe tăblițele de scris trebuie să apară o propoziție despre țară. „Dom­ni­șoara Oana, propoziția «Mamă, cînd mai mergem la țară?» este bună? Stați c-am pierdut rîndul”, o întreabă Andrei căutînd semnul de literă mare cu bu­ri­cele degetelor. Pro­fe­soara se în­toar­ce din mijlocul clasei în direcția de unde a venit vocea. Se apropie de bancă, iar Andrei îi ia degetele într-ale lui și i le așază la începutul pro­po­ziției. „Da, bravo Andrei! Acum scrie alta”, îi răs­pun­de domnișoara mîn­gîindu-l pe cap. Apoi o strigă A­na Maria, din prima bancă. Ca la ea acasă, Oana ajunge în dreptul ei din trei pași. Se ghi­dează mereu după vo­cile cristaline ale copiilor. Îi știe pe fiecare după glas.

Clopoțelul sună de pauză. În drum spre cancelarie, îmi face o mărturisire: ar vrea să facă mai mult, să lucreze în consilierea adoles­cen­ților. „E pe­rioada în care poți să-i deschizi. A­de­vărul este că sînt și foar­te greu de temperat. Dar asta-i, că-i de gîndit cum să-l fac să înțe­lea­gă, să mă consum un pic. Și-mi place să-mi bat capul cu lucruri care mă interesează”. Numai împotriva unui singur lu­cru nu s-a putut răzvrăti: eroarea me­dicală care a lăsat-o fără vedere. La naștere, doctorii i-au administrat o doză mult prea mare de oxigen, în incubatorul în care au pus-o imediat după ce-a venit pe lume. Au ajutat-o să respire dar i-au ars ochii. „Cine sti­e ce-și imaginează oamenii? Că-l pui pe orb, îl lipești cu coada de-un scaun și el stă acolo pînă te duci să-l iei”.

Alex VARNINSCHI