Femeia care-a învățat să zboare

„Așa mi-o dat Dumnezeu. El n-are nici o vină”, oftează Mona. Se uită în­cruntată la copilul care doarme pe pa­tul din bucătăria mică. „El n-are nici o vină. Nici eu n-am”, și se duce să-l tre­zească. Azi a vrut să și-l ia de pe cap. Și pe el și „pe toată lumea” odată cu „po­va­ra mică”. Dar copilul n-a vrut să stea locului, la vecina Monei, cu care bîr­feș­te uneori la gard. „E alintat. Nu­ma’ după mine se ține. Nu se poate. N-o să se facă nimic în viață”. Gîndul ăs­ta nu-i dă pace de ceva vreme. Se teme să nu a­jungă rău, „ca mine”.

Acum patru ani, pe cînd avea doar 13, a rămas gravidă cu bărbatul care vin­dea cauciucuri cu taică-su, în bazar. „N-am știut prea bine ce am. Îmi era rău și greață, de nu mă putea ține pe picioare”. Ține minte și acum chipul doctorului care i-a spus tre­mu­rînd că e prea tîrziu pentru avort. „M-o dus la bazar mămica și o cumpărat o ca­dă. O pus-o după grajd și mi-o zis așa: «Da­că ai fost proastă, proastă să rămîi. Cînd îți vine sorocu’ te bagi aici și taci. Nu cumva să urli»”. A născut do­uă luni mai tîrziu, în spatele casei, ajutată de două vecine.

Blestemul, o povață

Mă privește senin. Nu tresare, nu suspină. Doar oftează uneori și înjură în pumn. Apoi își face cruce și spune în­cet „iartă-mă Doamne”. Crede că pă­catele i-au fost deja iertate toate, „că nu mi-am dat copilul, de asta”. S-a dus cu băiatul la spital cînd avea trei luni, și atunci asistenta a luat-o deoparte și a sfă­tuit-o să renunțe la el, fără să facă ma­re vîlvă. „M-am dus acasă plîngînd că mi-am lăsat copilul la spital și că trebuie să-l ia o familie, că nu mai e al meu”. A doua zi de dimineață s-a în­tors la maternitate și a luat copilul fi­rav acasa. N-a apucat să calce bine pra­gul, că maică-sa i-a și spus ca n-are de gînd să-l crească. „Am învățat să cînt, să cos, să cîrpesc. De toate”.

Mona rîde și îmi povestește cîte a pățit cu Andrei, „cînd era mic tare”. Într-o noapte s-a dus în dormitorul mai­că-sii și i-a zis să-l vegheze că ea ar vrea să iasă la discoteca din sat. „Nu stau mai mult de o oră”, dar a ajuns în curte abia în zori. „Am văzut ușa des­chi­să și mi-o înghețat inima”. Copilul ei de un an jumătate stătea culcat în co­tețul porcului, lipit cu spatele de scroa­fa cu pui abia fătați. Atunci a spus că e ultima oară cînd îl scapă din ochi. Cîteva zile mai tîrziu a plecat în vizită la o vecină, să-i ducă niște lapte și clătite. „Păcatele mele… Cînd am intrat în casă și l-am văzut pe ăsta mic că să să bea din canistra de unde fă­ceam săpun. Acolo țineam sodă… Fe­rească Domnu’”. S-a speriat atît de ta­re încît a hotărît să ia copilul peste tot pe unde mergea. „La o școală unde e­ram femeie de serviciu, în vizite, la ba­­zar, la piață”. Numai în biserică nu in­tra cu el, de rușine. Se strecura pe poar­tă seara, cînd știa că preotul nu o vede. „M-o batjocorit odată la spovedanie. Vai ce mi-o făcut. M-o aflat tot satu’ că umblu aiurea”.

Fuga de ocară

Patru ani au trecut „ca orele”. S-a mutat departe de casa mamei, „să nu mă mai ocărască nimeni”. A plecat cu un bărbat pe care nu-l iubea defel. I-a făcut un copil și l-a rugat să plece la muncă în Italia, pe șantier, ca să se descurce mai bine. „Da’ el o zis că nu plea­că pînă nu îl înțărc și pe ăla mic. Uite așa o mîncat mămăligă de la două luni. Ce să-i fac?”. Cu banii primiți a cumpărat o vacă, un porc și zece găini. S-a așezat la casa ei și și-a așteptat băr­batul să se întoarcă și să o ceară de ne­vas­tă. Dar de la el a primit doar o scri­soa­re în care spunea că el se însoară a­colo, cu o italiancă bogată. „N-am plîns. M-am pus așa o noapte și m-am gîndit că trebuie să-i cresc copilul lui și pe al meu. Și m-am apucat de țesut și de vîn­dut cuverturi și lapte”.

Astă vară s-a procopsit și cu cei doi copii ai vecinei de vizavi. „Mi i-a lăsat mie cît e ea plecată la muncă. Îi țin și pe ei. Îmi trimite bani mai mulți decît ar fi nevoie. Așa e aici între noi. Ne lăsăm copiii unele la altele. Ne aju­tăm între noi”, îmi spune zîmbind. Cre­de că nu s-ar fi descurcat fără băr­ba­tul care a părăsit-o și fără femeile din sat. Cînd rămîne singură citește cărți de povești, ca să aibă ce le spune la cul­care. Numai uneori îi fug gîndurile aiu­rea. „N-am timp să mă gîndesc”, îmi șop­tește și mă invită la masă. „Unde e loc de atîtea guri mai e loc de una”, rîde Mona.

Se trage mai lîngă sobă și uită puțin de mine. „Știi ce e frumos cînd ai copii? Că-i vezi cum cresc așa mari și frumoși. Și te gîndești că e al tău, că l-ai făcut tu. Și mai e ceva… Nu ai ne­vo­ie de nimeni ca să-i crești. Cresc sin­guri nu trebe să le pui apă”.

Adriana ZĂVOI