Butoiul de la marginea Parisului
De pe scena Iașului 7 decembrie 2009 Niciun comentariu la Butoiul de la marginea Parisului 7Prejudecățile noastre ne-au devenit ca a doua piele: dormim cu ele, respirăm cu ele, nu ne putem descotorosi de ele nicidecum. Le putem îndepărta doar atunci cînd ne separăm de noi înșine, de lumea noastră și ne transpunem fără frică în lumea celor pe care nu-i putem „vedea” cu ochiul liber. Centrul Cultural Francez a găzduit miercuri, 2 decembrie, alături de regizoarea Vanina Vignal, filmul distins cu „Prix de Patrimoine”, care înfățișează o viață schingiută odată cu căderea comunismului.
„Și deodată am căzut…în România.” Vanina Vignal strînge din umeri și îi privește pe spectatori amuzată. Așa știe ea să explice șocul cultural prin care a trecut cu mult timp în urmă. După cîteva cuvinte aruncate în grabă, își dă seama că nu așa va ajunge la spectatori și decide să le prezinte creația ei, pe „Stella”, filmul difuzat la Centrul Cultural Francez de la ora 18:30 cu ocazia prezenței regizoarei franceze Vanina Vignal.
Vis la poarta capitalei
Două femei cu batiste înflorate merg cu metroul. Trec printre sutele de pasageri, adunați și ei din toate colțurile pămîntului, cu fețe triste și obosite, ca într-un Babilon blestemat, fără porți și ferestre. Ajung la „locul de muncă”, pe scările de la intrare, se așază pe o bucată de carton și întind mîna: „bonjour, madame!.. merci monsieur!”. Sînt aproape singurele cuvinte pe care le cunosc Stela și Gabi în franceză. Acolo unde locuiesc ele, în Bidonville, toată lumea vorbește românește și ascultă manele sau Dan Bălan. O comunitate închisă, aciuată la marginea capitalei franceze, dar care nu te duce cu gîndul nici la Turnul Eiffell, nici la Champs-Elysées. Un șir de rulote formează o mică Românie ascunsă printre dărîmăturile de la periferie.
Ajunsă seara acasă, Stela aprinde o candelă, o aranjează printre icoanele de pe dulap și își spune rugăciunea în șoaptă, se roagă pentru Marcel, soțul de dra-gul căruia și-a părăsit casa și rudele. Istoria unei femei ordinare, care a avut nenorocul să trăiască bine pe timpul comunismului, este spusă doar din imagini, fără vocea gravă a unui domn explicîndu-ți ce-ar trebui să vezi.
Dîrzenia și dorul de casă
Stela a venit în Paris ca să-l trateze pe soțul ei, dar se îmbolnăvește ea pînă la urmă. Povestește mai apoi, așezată pe patul din fundul rulotei mici: „pentru mine Franța a fost cu două tăișuri, că eu l-am tratat pe Marcel de rinichi, dar m-am distrus pe mine.” Ajunsă aici, a preferat mereu să ceară decît să fure, dar nici „munca” asta n-a făcut-o cu dragă inimă. „Toți zic, că ce-i așa de greu, să stai toată ziua cu mîna întinsă? Dar ei nu știu că îți intră os în os, că îngheață totul în tine, Chiar dacă-i vară, de sus te arde, iar sub tine tot piatră rece e.” Stela mătură casa, face curățenie și își face mereu griji pentru ce fel de mîncare va găti diseară.
În cei doi ani, cît au durat filmările, Stela se îmbolnăvește de hernie de disc, iar unicele scene de tandrețe dintre ea și Marcel au loc pe banca spitalului, cînd acesta o întreabă îngrijorat ce are. Abia atunci spectatorul observă că dragostea lor nu s-a tocit de tot, că în momentele grele ale vieții, tot iubirea e cea care îi ține legați. Au preferat să vină împreună aici, pentru că se pot trata pe gratis, dar și acasă, la Brăila îi așteaptă rudele și o casă modestă, dar curată și foarte frumoasă. Ar putea să se întoarcă acasă în orice moment, dar faptul că ar veni fără bani de pe tărîmul tuturor posibiltăților o face să amîne cît mai mult acest moment și întîlnirea cu sora ei.
Poveste fără happy end
Femeia revine în țară, în speranța că își va putea face o pensie, atît ei, cît și lui Marcel și vor putea „trăi bine ca un moșneag și-o babă ce sîntem.” Acasă însă, nu găsește decît mormîntul mamei sale și vechiul album cu fotografii, în jurul căruia se împletește toată viața ei și drama pe care a trăit-o după Revoluție. Pozele cu Marcel la mare se termină în ’89, „că după asta n-am mai avut posibilitate”, iar cele mai recente fotografii le are de prin anii ’90. Privește imaginile vechi și nu poate spune decît atît: „ce frumoasă era mama!” Filmul se întrerupe brusc, exact în momentul în care publicul așteaptă ca soarta Stelei să fie hotărîtă, iar regizoarea ne explică zîmbind că „nu putea să se întîmple altfel, toată viața ei pare tăiată.”
Discuția cu publicul e mai întîi domolă, apoi aprigă, în momentul în care nu reușește nicidecum să-l convingă pe unul dintre spectatori că cei doi nu i-au cerut nici un ban pentru a se filma, ceea ce pare incredibil pentru un domn în palton negru: „nu v-au cerut chiar nimic?”. „Vreți să vă mint? Îmi pare rău, dar nu mi-au cerut nici un ban”, încearcă să-l convingă regizoarea, Vanina Vignal.
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu