Joi, acum 20 de ani

9 noiembrie 1989 a picat într-o joi. Locuitorii Berlinului, despărțiți de zidul ridicat de sovietici în 1961, tră­iau, după primele impresii, doar o sim­plă zi de toamnă. Pentru Ecate­ri­na-Luise von Simons, născută în Me­diaș și mutată în vestul Ber­linului din 1974, zidul a făcut mul­tă vreme parte din traseul zilnic de jogging.

Iar joia aia nu a dat vreun semn că ar fi altceva decît o altă zi nor­mală. Ecaterina locuia în secto­rul american al orașului. Împreună cu soțul, își vizita rudele din Est des­tul de des. Intrarea și ieșirea ves­ti­cilor nu era restricționată. A rudelor din Est, da. Ceea ce se pare că nu-i deranja prea mult pe „Onkel Heinz” și „On­kel Hans”, cei doi unchi din Est ai soțului Ecaterinei. De­și duceau o altfel de viață, ceva mai lipsită de luminile capitaliste.

Heinz lucrase ca zidar în Vest, îna­inte de ridicarea zidului. Putea ori­cînd să rămînă, dar a preferat via­ța din sectorul sovietic. Nu din vreun spirit comunist de voluntariat, ci pentru că acolo erau soția, fa­mi­lia lui. Celălalt unchi din Est, Hans, era medic stomatolog. „Mo­ș­te­nise ca­binetul de la tatăl său. Și lor le mergea foarte bine. Aveau o Co­li­bă”, după cum o numea unchiul, pe Hiddensee, o insulă unde erau mul­te vedete. În plus avea o „băr­cu­ță de 12 metri lungime”, spune Eca­te­ri­na.

A găsit Estul ca fiind surprin­ză­tor, plin de contraste. Deși se vorbea des­pre lipsuri, aveau, de exemplu, brîn­ză Camembert în magazine. Chif­lele erau mai mici, „dar mai gus­toase”. „Șoferii erau politicoși, dar străzile pustii”, povestește Eca­te­rina. În spatele acestei lumi apa­rent deschise se ascundeau însă dra­me: „Aproape fiecare familie era des­­părțită. Să fugi era periculos. Cînd Ungaria a deschis granița, noi ne-am bucurat. De la mama mea, ca­re mi-a povestit despre războiul mon­dial, am înțeles că zidul nu era de­cît o ră­mășiță a lui”.

Apoi a venit ziua de joi, 9 no­iem­brie 1989. Căderea Zidului a prins-o pe Ecaterina departe de eve­­niment. Tocmai se mutase într-o no­uă casă. A ieșit în stradă și a văzut o imagine pe care mulți berlinezi cre­deau că n-or s-o vadă niciodată: „Oa­menii treceau pe jos frontiera, se îm­­brățișau, grănicerii nu făceau ni­mic…”.

Joi, 9 noiembrie, devenise brusc o zi specială. Viața la Berlin s-a schim­­bat radical, însă nu așa cum și-ar fi dorit cei din Vest, spune azi Eca­terina. „Dacă mergeam la ma­ga­­zin, erau vînzătoare noi, din Est, plă­tite prost, foarte nepoliticoase și le­neșe. Apoi, după un timp, ți-era ru­șine să vii din România, pentru că erau ban­de de români care furau și cer­șeau”. În cîțiva ani, multe fabrici din Est au fost cumpărate de oa­meni din Vest și închise.

Con­cu­ren­ța în capitalism nu putea fi ignorată. As­tăzi, ziarele scriu cum numai o tre­ime a foștilor RDG-iști este mul­țu­mită, cum vestberlinezii, ca și Eca­­terina de altfel, se plîng că li s-au micșorat salariile cu vreo 8%. Se mai bucură sincer poate doar vîn­ză­to­rii de bucăți din Zid. Care oferă bo­lovani cu istorie, la prețuri mo­di­ce, pornind de la 15 dolari foarte ame­ricani.

Andrei UDIȘTEANU