Nervii care-ți aduc restanțe

Ghinionul se plimbă cu tramvaiul 13. Din Baza 3 pînă în Copou toată lumea se plînge de cîte ceva. Fie de res­tanțe, fie de frig, dar mai ales de lipsa banilor. „Nu am mai văzut o sha­orma de cînd eram tînăr”, îi spune un student fer­­chezuit colegului său de banchetă. Își analizează părul țeapăn în telefo­nul mobil și nu uită să spună la fiecare do­uă minute.

„Bă, da’ frig e azi”. Își în­dea­să mîinile în buzunarele gecii de pie­le, care lasă la vedere o bucată des­tul de mare de piele și tace. Numai con­trolorul îl va face să vorbească, ze­ce minute mai tîrziu. De la a doua stație deja nu mai ai loc să res­piri. Călătorii par toți că se îndreaptă spre facultate. Cu mape sau ghiozda­ne se lasă legănați de tramvai. Dru­mul decurge destul de li­niș­tit pînă ce, din spatele mijlocului de transport se aud cîteva înjurături. „Eu ți-am zis că n-avem noi azi, ci are grupa cea­laltă, da’ tu nu. Boule!”. Cu­vint­ele ies de pe bu­zele roșii ale unei dom­ni­șoare. Își face loc cu coa­tele și începe să apese nervos pe butonul care des­chi­de ușa. „Nu fi proastă, nu e stație aici”, i se a­dre­seaz­ă un tînăr pe care fa­ta tocmai îl călcase pe picior. Spi­ri­te­le se liniștesc pentru puțin timp.

În a­bu­rul pe care-l inhalăm cu toții apare un bărbat solid cu tenul brunet și o cicatrice întinsă de la frun­te pînă la bărbie. La gît, poartă un ecuson pe care nu se poate citi nimic. „Biletul. Hai dă-l încoa” și contro­lo­rul se des­con­­spiră. Degeaba se îm­bul­zesc toți să coboare în stație, că ușile rămîn închise. „Cotor! N-are co­tor! Tu știi ce e ăla sau ești prea blondă?”, strigă una din fete din spa­te­le meu. Con­tro­lo­rul le ia deoparte și în­cepe a negocia. Pacea se face nu­mai după ce blonda ia aminte la spu­se­le bărbatului: „tu, frumoaso, un nu­măr de telefon și gata amenda”. Con­tro­lorul co­boa­ră cu cîțiva „vinovați”, iar fata ră­mî­ne să drăcuiască în șoaptă.

Gla­su­ri­le încep a se ridica, iar cînd o bătrînă în­cearcă să obțină un scaun liber. „Hai, mamă, că-s femeie bolna­vă”, dar fără succes. În cele din urmă, ap­­roa­pe de ultima stație, se ridică un tî­năr binevoitor: „Stai jos, că de acu­ma tre să coborîm toți”. Tocmai cînd co­­bo­­ra ultimul picior elegant din tram­vai, se aude un țipăt de groază. „Mapa mea! Unde-i?”. Domnișoara se lasă cu­prinsă de paranoia și urlă din răs­pu­teri la bărbatul ca­re o însoțește: „Vezi cine mi-a furat-o! Stai și te uiți la mi­ne! Fă ceva, am prezentarea la eco­no­mie acol­o!”. Tînărul îi zîmbește, scoa­­­te mapa de sub haină și vrea să o ia în bra­țe. „Handicapatule! Mi-ai stri­­cat tot chefu’ de facultate și azi chiar trebuia să merg!”, și tînăra plea­că în trom­bă cu un taxi din fața Facul­tății de Economie și Administrare a Afa­ce­ri­lor.

Adriana ZĂVOI