Licență de căsătorie

„Dar la facultate cînd mai mer­gi?”, o întrebam pe Raluca, într-o pauză de cafea, în urmă cu un an. Pe chip i se ci­­­tea oboseala, tocmai ce-și terminase pro­­gramul de muncă din Botoșani și venise în Iași pentru o prezentare la se­­minar. Vreme de trei ani și-a îm­păr­țit studenția între patru locuri de mun­că, două facultăți și naveta București – Bo­toșani – Iași. „Nu aveai cum să nu îți găsești un loc de muncă în București.

Mă plicti­seam la facultate și nu puteam să stau toa­tă ziua la televizor sau calculator, cum făceau colegii de apartament”. Pri­mul an de facultate l-a făcut la U­ni­­versitatea din capitală. Cu cîte ma­xi­­mum opt ore pe zi la un call center, Ra­luca primea doi euro pe oră.

Nu-i plăcea orașul și nici oamenii. Aces­ta-i motivul principal pentru ca­re s-a hotărît să se transfere în Iași, la Facultatea de Economie și Admi­nis­­trarea Afacerilor. „M-am hotărît în­tr-o seară, mi-am scris demisia, am tri­­mis-o și am luat primul tren spre ca­să, pentru a-mi petrece sărbătorile de iarnă”, mărturisește Raluca despre plecarea din București.

Rîde cînd se gîndește la Iași. Te­oretic, a petrecut doi ani, practic abia își mai aduce aminte de puținele nopți pe care le-a petrecut în căminul din „Ti­tu Maiorescu”. S-a acomodat re­pe­­de, poate mult prea repede, după o lu­nă deja începuse să lucreze la un su­per­market din oraș. A renunțat la salariul de șase mili­oa­ne și a plecat la Dorohoi. Nu nea­părat pentru bani, însă „mă plictisesc foarte repede”. Iar slujba perfectă a în­cercat să o găsească și la Vodafone, ca agent de vînzări. Știe că nu a avut aceeași studenție ca prietenii ei, însă nu se plîn­ge. Din contra, „acum pot să îmi caut o slujbă foar­te rapid, iar unii colegi se plîng că nu pot să lucreze nici măcar cu ju­­mă­ta­te de normă”, spune cu o oarecare mîn­drie.

În anul al III-lea se gîndise să se transfere la învățămînt fără frec­­vență, mai ales că-și găsise și un loc de mun­că în Botoșani. Și-a modificat orarul astfel încît să vină în Iași o dată la două săptămîni și să recupereze toate seminariile în două zile. De mul­te ori a vrut să renunțe și la școală, și la locul de muncă. De multe ori nu mai apu­ca să se vadă cu logodnicul ei chiar și cîte o săptămînă.

„Nu ți-e dor de studenție?”, o în­treb pe Raluca, într-o pauză de cafea. Aceleași cearcăne la ochi, însă acum es­te mult mai fericită. A reușit să se mă­­­rite, locuiește la casa ei și „sînt mîn­­­­dră. Eu m-am întreținut singură”.

George GURESCU