Șotron

Când eram la grădiniță, jocul meu preferat era șotronul. Îmi plă­cea să desenez liniile jocului pe as­falt, mă străduiam să le trasez cât mai drept, apăsam bucata de cretă atât de tare pe suprafața pe care de­­senam încât după o ploaie de­se­nul era încă vizibil. Găseam pietricele cât mai frumoase pe care să le a­runc în pătratele atent conturate. Să­ream într-un picior cu atât de multă bu­curie și nu atingeam niciodată pă­mîntul cu celălalt. Acum am crescut, dar șotronul a rămas, în conti­nuare ceva care-mi amintește că am rămas copil pentru că, indiferent de ceea ce port, indiferent că sunt în­căl­țată cu tocuri sau cu pantofi sport, de fiecare dată când văd un șotron țopăi zîmbind până la ca­pă­tul aces­tuia.

Tot șotronul este cel care-mi dă speranță și mă face să-mi zdrun­cin bine prietenii și să le spun, cît de ta­re pot „Aha, vedeți? Dovada copi­lă­riei este chiar sub nasul vos­tru! Nu-i vina mea că voi o igno­rați.” Jo­curile n-au dispărut, n-au fost ui­ta­­te, au fost doar transforma­te, adap­tate de către copiii care sînt nevoiți să trăiască într-o societate „mo­der­nă”. Atunci când tehnologia re­pre­zintă o parte din noi, atun­ci când se spune despre telefon că ar fi „o pre­lungire a mîinii”, cum am putea să le cerem copiilor să nu-și mai des­car­ce zeci de jocuri pe gadget-urile lor, ci să iasă și să-și fa­că zeci de prie­teni cu ajutorul că­ro­ra să invente­ze jocuri pe care să le joace pînă tîr­ziu în noapte?

Copiii au uitat să se joace așa cum obișnuiam noi să o facem, în­să n-au uitat de jocurile noastre, și, mai important, n-au uitat să fie co­pii. Încă țipă, încă rîd, încă au ju­că­rii, încă ies în parcuri cu bicicle­te sau role și în­că aleargă după bu­ni­cii lor atunci cînd aceștia ies să se plimbe cu ei.

de Claudia PINCOVSKI