Generația mea poate, dar nu vrea

Profesoara mea de limba ro­mâ­nă din liceu, ne-a spus odată că ge­neraţia ei a înfăptuit mult mai mul­te lucruri decît noi, cei ahtiaţi după smarphone-uri, viteză şi schimb­are. Da, noi, cei care nu fă­ceam par­te nici măcar din planu­ri­le de viitor ale părinţilor noştri în mo­men­­tul cînd revoluţia a răsu­nat, fusesem catalogaţi încă din liceu ca o generaţie pierdută, doar pentru că în ochii veteranilor anti-co­mu­nişti nu am făcut ceva istoric. Desigur că asta mi-a dat de gîndit în acea zi, mai mult decît o făcuse stresul BAC-ului în restul săptă­mî­nii, şi pot spune că a fost ca o pauză pe care nu o voi regreta, pentru că nu am avut nimic de pierdut. Dacă ma­ma a avut parte de o educaţie la propriu, în genunchi pe coji de nu­că, ori şi-i forţa cărînd pe scările şco­lii pachete sofisticate trimise de mă­tuşa din străinătate, pentru mult în­drăgita învăţătoare, noi, cei de a­cum, nu sîntem mai prejos decît cei de atunci. Noi sîntem doar mai subti­li. Noi facem educaţia tot pe genun­chi, sau mai precis pe sub ei, cu grijă, dis­creţie şi un zîmbet triumfător, în funcţie de cît de gros e buzunarul şi cît de darnică ne e mîna. Şi aşa am ajuns să ne minţim singuri, cre­zînd că am schimbat multe luc­ruri, dar nu ce era de fapt esenţial. Am rămas la fel, într-un ritm constant şi plin de aroganţă, în pofida celor care speră să se ridice singuri pe picioarele lor, şi ajung să se tî­ras­că, într-un peisaj dezolant, pe la uşile închise ale „personalităţilor” care au mişcat mîna mai mult în al­tă parte decît la pix. Aşa că, mi-aş dori acum să am curajul pe care nu l-am avut atunci, şi să îi spun fostei mele profesoare că generaţia ei nu a înfăptuit ceva, ci a început ceva, iar noi sîntem datori să con­ti­nuăm cu schimbarea, iar desconsiderarea şi renegarea unei întregi generaţii nu îi va da niciodata cu­raj acesteia să vorbească.

de Larisa LUMINIȚĂ