Au amorțit corzile de chitară

Poate că de obicei îți exteriorizezi în­căr­că­­tura emoțională pe notele grave și energice ale rock-ului, dar cîteodată ai vrea să nu-ți mai vî­nezi gîndurile obosite, ci să le lași să curgă pe aceeași voce, însă pe ritmuri mai amorțite. A­șa ar putea fi descris motivul pentru care cei de la Linkin Park duc în altă zonă melodică cele ze­ce melodii de pe albumul „One more light”, lansat pe 19 mai. Pe influențele ușoare de dub­step ale primei melodii vei dansa cu de­mo­nii, căutînd printre versuri răspunsuri și iluzii de care să te agăți atunci cînd nimeni nu te poa­te salva.

De la înțepăturile electronice se trece a­brupt la metafore despre despărțiri, împachetate în note de rapp. Jocul sarcastic al versurilor te face să realizezi că fiecare des­păr­ți­re poate însemna un loc în care nu te mai poți în­toarce, așa că poți zice „Let me say goodbye to my demons/ Let me say goodbye to my past life”. Sau poate că aceste versuri sînt i­lu­zia de care încercai să te prinzi, iar atunci cînd vorbești cu tine însuți recunoști că ai mai vrea lucrurile de care încerci să fugi. Blocat într-un cerc de stări amnezice, vocile rațiunii ți se a­mes­tecă în așa fel încît nu mai știi unde să a­lergi după amintirile tale. Însă speri să te îm­piedici pe drum și să nu mai recuperezi acele a­mintiri care îți trezesc demonii. Totuși, pentru a îmblînzi tot haosul interior ai nevoie ca su­netele din imaginația ta să se oprească, ca mai apoi să-ți notezi pe o mică foaie de hîrtie „But the sound of your voice/ Puts the pain in re­vers”. Poți să fredonezi asta cînd luminile stin­se nu te mai lasă să nimerești drumul spre tine.

Notele și ritmurile parcă se dis­tor­sio­nea­ză cu cît asculți mai mult albumul, pentru că sti­lul muzical al trupei nu seamănă deloc cu cel de pînă acum. Dar tot îți va plăcea ce auzi, căci vei simți că linia calmă a melodiilor îți or­ga­ni­zează confuziile, iar zgmotele vor deveni niș­te zumzete.

Versurile se vor transforma în e­co­uri ale me­ditației și atunci realizezi că problemele n-ar fi atît de grave dacă ai ști să-ți găsești mai ușor cuvintele. Uneori, trebuie să mai spui și „îmi pa­re rău” pentru momentele în care ești prea adîncit în gîndurile tale pentru a mai fi co­nec­tat la realitate. Trezindu-te din aceast as­cun­ziș, vei spune că mai vrei să te pierzi, așa că pui pe repeat meditațiile. Tremurul u­șor al chitarei te va aduce înapoi de pe aripile gra­vitației, rea­lizînd a nu știu cîta oară că ești doar o mică scli­pire în toată linia asta a­tem­po­rală.
Și după călătoria melodică în care te-ai re­fugiat, îți rămîne o întrebare ce te va face să-ți mai iei un alt bilet: „Who cares if one more light goes out?/ In a sky of a million stars”.

Text de Antonela TĂNĂSELEA