Dezastrele care ne înconjoară

Deși piesa „Proteine Fluo­res­cente” nu reflectă un dialog în­tre per­sonaje și nici nu are conflict sau acțiune propriu-zisă, aceasta este construită pe povestea oamenilor și a orașului în care trăiesc. Piesa este realizată prin interme­diul unui colaj de întîmplări, gînduri sau citate adunate din diferite jur­nale, care au fost prezentate pu­blicului miercuri seară, la Teatru Fix.

Mesajul transmis pare a fi ace­la că, în ciuda dezastrelor absurde din jurul nostru, în ciuda fricii de moarte, trebuie să continuăm să ne trăim viața cu gîndul că totul e bine. Cei cinci actori, îmbrăcați a­proape la fel, fiecare cu cîte o pe­reche de căști colorate, stau în mij­locul scenei și se uită la public des­chizând piesa cu întrebarea „Ce s-ar întîmpla dacă o tornadă ar lovi A­merica?” Unul dintre dintre ei su­­­gerează să ne ascundem sub a­pă, un altul să plecăm pe o altă pla­netă, în timp ce al treilea crede că aterizarea pe lună a fost „o far­să”. Ca răspuns la întrebarea cum ar arăta sfîrșitul lumii, unul dintre actori ne spune că ar fi beznă. În sală se face apoi întuneric, singurul lucru vizibil fiind o sticlă ver­de, fluorescentă, care pare să plu­tească prin fața noastră.

Mesaje în sticlă

Prima parte este relatată prin re­citarea unor fragmente din me­moriile Ecaterinei Teodoriu, publicate în „Observatorul militar”. A­flăm astfel, prin intermediul actorilor, despre momentele de vitejie ale Ecaterinei de la bătălia de la Mă­rășești unde, deși rănită în timp ce încerca să scape din custodia u­nor soldați, s-a întors înapoi pe cîm­pul de luptă. Scena se schimbă și urmează o relatare scurtă des­pre un bătrînel care stă la balcon în­conjurat de mușcate, fiind curios ce părere au porumbeii despre grijile, anxietățile și fricile noastre.

U­nul dintre actori face apoi o com­parație între generații și su­ge­rează că, avînd în vedere opor­tunitățile pe care le avem, ar trebui să fim o ge­nerație fericită. La un moment dat, sticla fluo­re­scentă ajunge la A­lexandra Caras, una din­tre ac­trițe. Ea ne întreabă ce ar trebui să fa­că mai de­parte: să desfacă și să ci­tească me­sajul di­nă­untru sau nu. Într-adevăr, chiar as­­ta te și aștepți să se întîmple. În schimb, Ale­xan­dra se ridică și pu­ne sticla deopar­te, ne­des­făcută, gîn­dindu-se că nu se va întîmpla nimic grav dacă nu ci­tește me­sa­jul.
Printre povești se numără și cea a unui student care stă prost cu banii, sau cea a fetiței care vrea să meargă în pădure cu părinții ei.

De asemenea, au fost men­țio­nate diverse atentate, precum cel din Or­lando sau cel de la aeroportul Atatürk, cei cinci întrebîndu-se, la sfîrșitul acestei părți a spectacolului, dacă e mai rău să tră­iești cu fri­ca de moarte, sau cu frica că nu ai să cunoști vreodată iubirea. La fi­nal, luminițele verzi care ne în­conjoară, accentuează tonul op­timist al piesei care ne ia gîndul de la sfîrșitul lumii și de la alte tra­gedii.