Iașul în kimono

Probabil că depozitul cu de­co­ra­ții de sărbători al primăriei a deve­nit gol întrucît de cîteva zile copacii la­te­­rali ai parcului Teatrului Na­țio­nal sînt îmbrăcați în niște plasticuri albe și kitschoase. Lumina de la ele con­du­­ce către bulevard, unde ieșenii ca­re au decis să ia o pauză de mu­zee s-au o­prit în fața unei scene FIE. A­co­lo cîntă o fată care te face să-ți do­rești să-i sară CD-ul și să revii la vi­zitat.

La parterul Palatului Roznova­nu are loc un schimb cultural, un­de un grup de prichindei energici au în­conjurat masa unei fete ascunse în­tr-un kimono elegant. „What is your name? –My name is An- And-leea”, moment în care japoneza zîmbește, scal­dă pensula într-o călimară de cer­neală și începe să scrie pe o foa­ie numele Andreei în caractere kanji (n.r.: stil de scriere nipon). În spa­tele lor, rîuri de oameni intră și ies, în speranța că poate anul acesta vor a­puca să vadă mai mult decît o sin­gu­ră cameră a Palatului Roznova­nu. Însă nici acum n-a fost să fie întrucît scările pe care se află imprimate tălpile primarilor ieșeni conduc către aceeași încăpere pe care o știm pe de rost. Zărind un tablou cu Sfîn­ta Parascheva, o tînără în negru nu se abține: „Ha! Ca să vezi, încă o do­va­dă că Biserica influențează politica”.

Călătorii prin cărțile de copii

Totuși, se pare că oficialii au în­vă­țat cîte ceva din anii trecuți și au dat afară toate scaunele renunțînd la prezentarea despre istoria Ia­șu­lui care întotdeauna era sonorizată prost. La schimb, aceștia au venit în sfîrșit cu o idee bună, iar pe marginile camerei se găsesc mese și re­pre­zentanți ale tuturor co­mu­ni­tă­ți­lor importante ale Iașului. Printre ele se numără comunitatea u­crai­nea­nă, cea grecească, cea a romilor sau cea a lipovenilor. Pe mese stau ziare, do­cumente sau cărți re­pre­zen­tative pen­tru cultura res­pec­ti­vă, precum este un volum de povestiri pentru co­pii intitulat „O capră și un vițel, un hoț mititel, un meșter scamator și al­ții asemenea lor” al comunității e­vreiești.

Chiar și așa, după ce admiră și ma­nechinele îmbrăcate în straie tra­diționale ale fiecărei comunități, ie­șenii se plictisesc repede și se întorc la scări unde se încruntă de fie­care dată cînd cineva strică cadrul per­fect pentru noua poză de profil.

De partea cealaltă a orașului, în ca­să la duduia Otilia, atmosfera este mai liniștită, iar scîrțîiturile din po­dea sînt mai zgomotoase decît șoap­tele muzeografelor neobosite. Cele do­uă cămăruțe ale căror farmec tră­iește în simplitate parcă ne transmit că sîntem bineveniți, așa cum erau și prietenii Otiliei de odinioară precum George Topîrceanu, Nicolae La­biș sau Ion Istrati. De același sentiment este probabil cuprins și un tî­năr îmbrăcat în haine gotice care zîm­bește timid gazdelor și iese din ca­sa memorială cu „Mulțumesc” și „Săru`mîna.