„Pure Magic”: aer, apă, mîn­care și amantă

În fața cabinetului doctorului Lu­cian Vasilescu a început ritualul zil­nic, e coadă. Vreo șapte tineri aș­teap­tă pe hol, în fața ușii. Toți, în jur de vreo 25 de tineri de la Secția de To­xi­comani a Spitalului „Alexandru Obregia” din Capitală sînt dependenți de etnobotanice, droguri care în­că se mai vînd pe piața neagră. He­ro­ina e un drog demodat.

Toți au mersul agale, zici că-s niș­te oameni ai deșertului care s-au ră­tă­cit și i-a prins soarele cu rezerva de apă terminată. Buzele le sînt uscate și lea­gă cu mare greutate două fraze pe mi­nut, ca niște copii care abia învață să vorbească. Sînt trași la față, iar ab­do­menul împinge în spate și-i co­co­șea­ză. Dacă îi vezi de la vreo 10 metri, ai crede că-s niște bătrîni bolnavi pe ca­re nu-i mai ascultă corpul.

Marian are un pic peste 30 de ani și l-au înhățat drogurile la începutul ani­lor ‘90, cînd nici polițiștii nu prea știau cum să le recunoască: „Ne fă­ceam țigări lîngă ei și ne întrebau ce-s alea. «Piramidon», le spuneam noi. Eram niște puști inconștienți”. Doza de heroină a început să crească și avea ne­voie de bani. După cîțiva ani a fost prins la furat și condamnat la trei ani de închisoare.

Îi era greu, făcea tratament cu su­boxonă, un substituent pentru de­pen­denții de heroină, dar se încuraja pen­tru că totul începuse să se schimbe. Lu­cra la o firmă de distribuție și o cu­noscuse pe Mihaela. „I-am poves­tit că am avut probleme și m-a în­țe­les. Du­pă vreun an jumate am ce­rut-o în că­sătorie, în 2009 eram la starea ci­vi­lă, iar anul trecut am făcut nunta”, povestește cu drag tînărul.

În cîteva luni, Marian pierduse ser­viciul, nu mai lucra nicăieri. În pa­u­ze de luciditate se apuca de cură­țe­nie prin casă, atît mai era în stare să fa­că. „Nevastă-mea îmi dădea mîncare cu forța: cereale cu miere, vitamine. Mîn­cam obligat”. Plicurile le cumpăra pe bandă rulantă, iar în cîteva luni ba­nii de la nuntă s-au pierdut ca fu­mul.

Magazinul de vise era la doi pași și deschis non-stop, îl aștepta cu do­za. Cînd soția era la serviciu, a început să vîndă din casă. „Au mai rămas plasma, laptopul și fierul de călcat, în rest tot am dat: verighete, lanțuri de aur, pî­nă și adidașii din picioare, am rămas în niște galoși”, spune cu groază Ma­ri­an.

Nu putea fura. Etnobotanicele, în comparație cu heroina, care provoca durere, îi dădeau stări de teroare, sim­­țea tot timpul că e urmărit și nu de un polițist, ci de armate de mascați. Se sim­țea încolțit și urmărit de cineva. Cînd nu avea plicul, îl luau frisoa­ne­le, era neliniștit și avea o agitație ne­bună.

„M-au distrus, recunosc și nu știu dacă mai pot să-mi revin. N-am pier­dut în zece ani de heroină, cît am pier­dut în unul de etnobotanice. Sînt mai rele de 200.000 de ori. Mă crezi că am vrut să mă las de ăstea și să mă apuc din nou de heroină? Soția mă sus­ți­ne, dar nu știu cît. Am distrus tot ce era ca un vis împlinit pentru mine și am tî­rît-o și pe ea. De dragul ei m-am in­ter­nat aici.”

Ionuț FANTAZIU