Lecție de zoologie pe portativ

Nu știm cîți elefanți au evadat din rezervații însă,  vineri seară, în Underground Pub, am găsit doar cinci. „Les Elephants Bizarres” au venit în Iași pentru deschiderea turneului de promovare al noului lor album, „Zoologic”, și n-au plecat pînă nu au primit încuviințarea că publicul a învățat cîteva versuri. Pentru aproape două ore, trupa nu le-a dat răgaz fanilor să obosească și i-a lăsat să îngîne refrene pornite cînd puternic, ca dintr-un bubuit de tun, cînd domolite de corzile chitarelor.

Ringul de dans din fața scenei e gol, iar melodia celor de la The Beatles abia se țese pe buzele privitorilor, cînd dinspre bar apare Nico­lae Cazacu, primul dintre „elefanți”. Pri­virea îi este ascunsă de ochelarii ro­tunzi, ca cei pe care îi purta John Le­nnon, iar papucii de casă galbeni, ca două jucării de pluș cu fața lui Homer Simpson îi saltă pe po­dea­­ua roasă. Dan­sează din spatele cla­pe­lor, pînă pie­sa e întreruptă, iar Ște­fan Matei, solistul trupei „Les Elephants Bizarres”, ne anunță că „începem aven­tura zoolo­gică”.

Refrenul melodiei „The Adven­ture” îl simțim aruncat dinspre scenă direct în piept, ca o explozie pornită din chitare și din tobe. Ca o chema­re, căci de pe margine, privitorii se adu­nă în centrul localului și încep a dansa, struniți parcă de pișcăturile electroni­ce ale clapelor. Din cînd în cînd, so­listul își înfășoară firul microfonului în jurul brațului stîng și aplaudă oda­tă cu publicul în ritmul versurilor.

De neoprit, pe românește

Un tînăr îmbrăcat într-o cămașă încheia­tă pînă la ultimul nasture e singurul care pare să nu se integreze în turmă. Nici nu vrea să dea mîna cu diavolul cînd se aud primele acorduri ale melodiei „Hello! Says the Devil”, și nici nu își întinde brațele sub ploaia de confetti stîrnită de solist. Din mi­cro­fon aproape că nu se mai distinge nici o voce, glasul publicului acompaniind instrumentiștii.

Cea de-a doua piesă de pe albumul de debut, „Mushroom Girl”, începe ju­căuș, ca o spirală în care corzile chi­ta­re­lor se împletesc treptat cu tunul to­be­lor și clipocitul ca picăturile de ploa­ie, stîr­nit din clape. Agitația din mijlo­cul ringului se pierde înspre margine, unde cîțiva tineri se mulțumesc să pri­vească cu mîinile în buzunare grupul. Așezată pe un colț de canapea, o fată fredonează abia perceptibil refrenul. Asta pînă cînd publicul recunoaște no­tele melodiei „Nu mă opri”, prima pie­să în limba română a trupei. Nu știm cine ar putea să-l oprească pe Nicolae, care începe să sară în spatele clape­lor, bătînd din palme. „Văd prin pere­tele gol fericirea tuturor”, răsună în microfon, iar fanii încuviințează și dan­sează în sincron, unii țopăind, alții doar îndoindu-și genunchii. La răs­tim­puri se mai aude cîte un „mîinile sus, toată lumea”, însă, pînă să își termine Ștefan îndemnul, publicul deja ghi­cește ce urmează.

Cum se îmbată diavolul

Între piese, membrii trupei arun­că cîte o privire la foile înșirate pe podea, printre instrumente, pe care sînt nume­rotate melodiile. Nu o dată, solistul, cu mîinile împreunate deasupra capului, aproape că atinge reflectoarele care co­lorează „elefanții” în nuanțe de albas­tru, verde sau mov. Cînd notele iz­buc­nesc ca un gong, patru dintre ei sar în același timp, doar toboșarul rămî­nînd la locul lui. Ca un ecou al vocii cîn­tărețului, glasul chitaristului aruncă cîteva note mai domolite, însă la fel de bine l-ar putea acompania și Nico­lae, care fredonează toate versurile în timp ce dansează. Din cînd în cînd, la înce­putul pieselor, Ștefan își pironește pri­virea în podea, așteptînd parcă un anu­mit sunet pentru a-și înfășura din nou microfonul în jurul brațului. Și cînd pu­blicul îi recunoaște cîntecul, rîde, iar papucii galbeni de sub clape saltă odată cu timbrul aproape nazal al so­listului.

Ni se reamintește să zîmbim, deși chipurile ni s-au dezmorțit de la pri­mele acorduri cu care a început concertul. „Smile” pare să fie ultima me­lo­die din repertoriu, încheiată fără ar­ti­ficii, doar cu o reverență a celor cinci membri. Dar publicul nu îi lasă să ple­ce, așa că pe scenă se întoarce Cătălin, unul dintre instrumentiști, care ne a­nun­ță că, după încă o piesă, „ne îmbă­tăm cu toții”. Și ne-am îmbătat, cu solo-ul de chitară și cu energia „elefan­ților” care ne-a legănat ca într-un caru­sel. Ne-am împrietenit din nou cu dia­volul, și-am lăsat bass-ul să-i ia locul solistului la marginea scenei, urmat de tunul tobelor și de ultimele note ale clapelor, pornite ca dintr-o joacă de copil. Ne întrebăm ce a fost mai bizar, ritmul care ne-a rămas înțepenit în picioare sau ecoul melodiilor care ni s-a lipit de timpane.