Tot vinul din fa­mi­lia noastră

În Moldova, toată lumea bea vin. Vin și vodcă, ar completa unii, dar ultima-i dinspre răsărit, nu crește-n copaci și se bea cu scop precis: o beție rapidă, cu efect garantat și urmări neprevăzute. Cu licoarea lui Bachus însă e o altă poveste. Acesta se găsește în fiecare casă, în butoaie de lemn de stejar, în vase cilindrice de plastic albastru, în ulcioare de lut sau în pahare de sticlă cu picior subțire.

În definitiv, tronează în fața fiecărui musafir poftit sau căzut la vatră în miez de noapte ori zori de zi. Așa-i legea. E o mare, mare rușine pentru moldoveni să nu aibă niște vinișor cu care să îndulcească o bucată de slană sau o plăcințică cu brânză proaspăt scoasă din cuptor. Să se con­solideze o prietenie, să se pună țara la cale, să se răspândească niște vești. Iar dacă totuși beciul e gol – se mai întâmplă – se vor găsi mereu vecini cu suflet mare, sensibili la astfel de subiecte.

Și în familia noastră vinul a fost un tainic sfătuitor. În prezența lui s-au luat decizii importante. L-a ajutat pe tata cînd ne-a cumpărat apartamentul din centrul orașului, în spatele clădirii în care astăzi domnesc membrii Consiliului Raional, cînd și-a vîndut Opelul ori cînd și-a măritat prima fată, pe Diana, sora mea mai mare, și avea nevoie de cumetri și nași.

Și s-a găsit mereu, la fiecare masă. Cînd eram mică, toamna nu însemna pentru mine doar întoarcerea la școală, ci marca un eveniment anual pentru care ai mei se pregă­teau ca pentru hramul bisericii. Cînd dădeau strugurii în pîrg, suna alarma. Toată familia, cu mic, cu mare, se îndrepta voinicește spre casa bunicii pentru a goli via de fructele-i mustoase. Bunica făcea „zeamă”, o ciorbă de pui cu tăieței, și pregătea un butoi mare cît casa în care strugurii erau striviți și lăsați să mustească. Îmi plăcea la nebunie mustul ăla. Furam cea mai mare cană din casă și o înecam în sucul proaspăt și aromat și mă întreba bunica după aceea: „De ce-mi ești așa veselă, căprițo?” De la must, dar vinul nu mi-a plăcut niciodată. Habar n-am de ce.

Lucrurile astea mi le-am amintit zilele trecute, la șase ani după ce am zburat din cuib și în care m-am înțeles numai cu băuturile sofisticate. Am dat de-o sticlă de vin roșu adusă de un prieten și am demarat reconcilierea. L-am băut lent, cu răbdare, așa cum știam că se face, m-am gândit la tata, la bunica și la toate filmele romantice pe care le-am văzut vreodată și mi-au intrat mințile în cap. A fost bine. Sms-ul pe care l-am trimis bunului prieten în acea seară a fost: „Vinul apă nu se face. Să-ți dea Dumnezeu sănăta­te!”

Lina VDOVÎI