Glasul care nu se aude

Un lucru nu se schimbă pe tot parcursul vieții, noi nu ne dezvățăm să visăm. Doar că sîntem cu atît mai ma­turi, cu cît avem mai des coșmaruri în care încercăm să țipăm disperați pî­nă ne crapă venele. Țipăm doar că nu ne auzim, vocea nu se rupe din noi.

Maturizarea nu se poate amîna. Ne dorim sau nu, la un moment dat ob­ser­văm că fețele noastre nu mai radiază a i­no­cență copilărească. Privirea nu mai exprimă acum aceeași sinceritate, pu­tem să mascăm gîndurile cu grimase con­trarii și apelăm atît de des la acest truc încît ochii noștri licăresc dubios, pentru că irisul tremură confuz. Și vo­cea se schimbă. Sună impunător și de­vine ins­tru­mentul care e în stare să con­vingă al­te perechi de ochi dubioși, du­bi­oși cu vechime.

Felul în care gîndim, percepem lu­cru­rile și reacționăm e și el altfel. Un­de­va, într-un sertar cu cheiță păstrăm bi­le­țele cu răspunsuri de-gata, ca în ca­zul în care o să fim întrebați, să îm­puș­căm o replică. Da, să împușcăm, pentru că vi­teza contează la această vîrstă, doar nu arătăm la fel de convingător a­tunci cînd întindem răbdarea cuiva în meditații. Mai mult de-atît, această rapiditate lasă impresia unei minți agere ce răspunde sincer, să creadă cei ce sînt na­ivi sau cei care nu apelează la aceste mo­dele de conduită.

Și dacă e să-i menționăm și pe alții, ei aleg să tacă. Poate pentru că nu au prins regulile jocului, poate pentru că au principii. Ne-am obișnuit cu ei, re­pre­zintă majoritatea care se lasă condu­să de acele priviri agere, care, ca vu­l­tu­rul, își văd oaia de la înălțime, î­năl­ți­me care niciodată nu va fi atinsă de oa­ie.

Daniela VORTOLOMEI