Capcană cu două fețe

„E timpul să te calmezi pînă nu te pierzi definitiv”, își spune Șerban sorbind din cana cu cafea în două cu apă. Însă mirosul de whiskey și de reproș din mintea lui stricată sînt mai puternice decît aburii băuturii din fața lui. Su­ne­tul sticlei trîntite de ușă încă îi mu­tilează jumătate din simțuri. E ca o fetiță care stă lîngă o vază spartă și nu știe cum s-o lipească.

Scîntei de nerăbdare îi sclipesc înaintea o­­chilor. Nerăbdare mobilată de-o i­lu­zie care e doar pe retina lui, și-i zgîrie verdele proaspăt din ochi. Sin­gur în propria-i durere, își în­cleș­tează dinții de gheață în aș­tep­tarea care îi macină trăirile. Sin­gur în propria-i cenușă crede că-i nebun pentru că vrea fericire.

>Nu vrea să-și mai bea cafeaua în frig. Închis în el fără chei, se cre­de mai problematic decît o carte de matematică. Dacă ar putea și-ar face un tatuaj peste cicatricea din sufletul plin de amintiri cu gust in­tens de greață. Poate timpul roa­de tot. Dar e un tot cu o marjă de e­roare. Tușește fumul care-i frige gî­tul. Stă cu ochii și mîinile pe re­ceptor de o oră și refuză să-l lase de­oparte. În mintea lui e o ha­ra­ba­bură care-l sugrumă. Își imagi­nea­ză că îi explodează confetti dea­su­pra capului, că lumina se stinge și de după ușă o lumînare așteaptă să fie stinsă, iar în locul ei să se a­prin­dă o dorință. Dar el știe deja cum a început și cum o să se termi­ne.

A împlinit 24 de ani, mai sunt două minute pînă la miezul nop­ții, iar tatăl lui nu i-a dat măcar un telefon.

Iuliana LEONTI