Catalogul mizelor fără remușcări

„Mă cheamă ăștia la fotbal, dar eu nu mă duc. E prea lumesc”, îmi zice Marius și apoi închide telefo­nul. Este masterand la sport, în ultimul an. „Poker joc de mic, din liceu!”, și zîm­bește ca și cînd ar denunța o cri­mă a altcuiva. E al zecelea an pe care îl „alocă” sportului, iar de poker are cam tot atîția. Era în liceu cînd a ju­cat prima oară. Pe sume mici, de cele mai multe ori puneau cîte un leu. Apoi i-a prins directorul și toată vina a că­zut pe umerii lui, în loc să se îm­par­tă, ca sumele pe care le paria cu bă­ie­ții. „Aveam un lambriu uite-așa de înalt”, îmi arată lipind mîna pe un pe­rete, la vreun metru jumătate înăl­țime. „Cărțile acolo le-ascundeam, iar directorul a văzut”. De atunci, de cînd s-a aflat, au început să joace și în ore. „Cum așa, dom’ profesor, eu am pierdut aici cinci lei. Și ce puteam să fac?”, se-ntreabă ca pentru sine.

Este profesor într-un sat în ju­de­țul Neamț și-mi povestește cu bu­cu­ria unui copil că s-a apucat chiar să-și scrie disertația. „Prima pagină o am gata. Adică da, aia cu numele și facul­tatea”, rîde amuzat. Îmi explică apoi că așa funcționează el, dacă și-a fă­cut curaj să înceapă, sigur va termina cu brio. Ca la poker. A mizat sume pe care nu le avea, în timp ce juca cu „oa­meni bătrîni, de patruj’ de ani. Și ăia, cu neveste copii, cu mulți bani, ju­cau pe sume mari. În cazinouri”. Dar el nu s-a oprit. „Am și pierdut, am pierdut și treizeci de milioane, dacă nu mai bine.” Și dacă ajungea acasă de la fotbal la ora două, avea zile în care ju­ca pînă la șase dimineața încontinuu, cu prietenii. „Dimineața la șase mă pregăteam. La opt, la ore, în loc să mă gîndesc să-i pun pe copii să facă în­căl­zirea, eu mă întrebam de ce n-am plusat la cutare mînă”, recunoaște Ma­rius frecîndu-se cu mîinile la ochi ca și cînd ar alunga o vedenie.

Îi place jocul, „pentru că nu e numai de noroc, ține de inteligență. De cum știi sau nu să citești oa­me­nii și semnele. Pentru că dacă joci cu aceiași oameni, cum fac eu, în timp se fac alianțe și ei își fac tot soiul de coduri”. Dar niciodată nu se ener­vează cînd pierde, îmi spune că zîm­bește sigur pe el și plusează. A ju­cat, în schimb, și cu oameni care deveneau agresivi. „La un bar era unul drogat care, cînd a văzut că tot pier­de, bea bere după bere că poate se în­toar­ce mîna”. Dar nu s-a întîmplat, iar cînd și-a dat seama că nu mai poate paria, a început să arunce mesele în aer, „zburau de nu știai de ce să te fe­rești întîi, apoi a spart două sticle de bere una de alta și i-a amenințat pe toți că-i omoară, știa că se făcuseră mî­nă­rii”, ridică tînărul din sprîncene de par­că ar solidariza cu el.

„Am un prieten, tot profesor, ca­re a pierdut și două sute de mili­oa­ne.” Îmi poves­teș­te că a jucat cu un bărbat, care „avea copii, era în­su­rat, totul era normal. Dar cînd a pier­dut a început să-și bată nevasta și fetița. A stat vreo săptămînă în psihia­­trie, o luase razna.” Și apoi adaugă re­pede, parcă pentru a nu lăsa nici o în­doială, că el este incapabil de așa ce­va. De multe ori a vrut să se lase. „Dar știi cum e. Spun că merg să fac o mînă.” Că joacă pe sumă mică. Rîde. Așa încep toate jocurile cu mi­ze grele, de fapt.

Livia RUSU