Cum a furat ceasul munca

Razele de soare îi joacă pe obraz. E di­mineață. Învelit în cearșafuri, își tî­rî­ie alene picioarele pe gresie. Cu ochii în­chiși intuiește cu buricele degetelor ornamentele de pe ceașca de cafea ca să reproducă relieful, culorile și liniile în imaginație. Prin măsuța de sticlă la care stă, își analizează picioarele, ro­teș­te din călcîie, dansează step în vîrful de­getelor și întinde gleznele pînă la cîr­cei. Scormonește într-o cutie veche și pră­fuită pe care scrie cu o cariocă ștear­să în timp „Bicu”.

Scoate un megafon și o placă de vinil și lasă camera să se um­ple de muzica nomadă culeasă din toa­te timpurile și toate colțurile lumii ro­tun­de. Deschide balconul, să audă și ve­cina. Supune femeia la o terapie cu for­ța, crede că-i o mîrlancă care nu știe nici măcar să-și pronunțe numele cu grație.

Se știe stăpîn pe propria-i viață. A­ră­tos, cu umeri mari și fruntea lată ni­cio­dată nu-și apleacă capul aurit în fața piticilor. I-ar mușca din orgoliul cultivat cu anii. Știe că are o favoare de fă­cut, însă nu se grăbește, are suficient timp pînă în ziua achitării.

Soarele amurgit mai străbate prin stic­la groasă a geamului, însă el se miș­că în același ritm jucat de strunele în­ce­tinite și dezlipite de vinil. Abia în noap­te se apucă de treabă, cîteva ore s-au concentrat într-o secundă. Pașii poșta­șu­lui care urmează să ia comanda deja scrîșnesc treptele scării bătrîne. Începe a bate la ușă, fără întrerupere, insistent, gă­lăgios. Acesta se face mic cît gămălia chibritului și se pierde prin cearșafuri. Degetele i-au transpirat și nu-și mai sim­te creația, dărămite să o proiecteze în imaginație. Ușa sare din balamale. O­mul intră obraznic și îi smulge munca din mîini. Era gata, a reușit chiar să o par­fumeze cu cele mai mici detalii. În­să n-a avut timp să-și pună pecetea. Astfel se face munca orfană, cînd creatorul o lasă în grija anonimatului.

Daniela VORTOLOMEI