Iașul, un tîrg al lui Caragiale

În bătrîna capitală a Moldovei, între 27 – 29 noiembrie au avut loc Zilele „I. L. Ca­ra­gia­le” ca­re i-a adunat pe ieșenii de toate vîrstele la ex­po­ziții, mese ro­tun­de și spec­­tacole jucate de elevi și de invitați ve­niți din Chi­șinău și Bu­cu­rești. În pri­ma seară, la Casa Pogor un ver­ni­saj l-a re­adus pe Ca­ra­gi­ale printre noi în o­ma­­gii și prin recuzita păstrată de mai mult de un secol în vitri­ne. Tea­trul Național „Sa­­tiricus” din Chișinău a ju­cat do­uă pie­se pe sce­na Lu­cea­fă­ru­lui, „Nă­pas­ta” și „D-ale carnavalului”, mier­curi, pe 28 de­cem­bri­e. Iar după ce am în­vățat de la regizorul Mi­hai Mă­lai­mare să ne unduim tru­purile după un scenariu în două sesiuni, pe 28 și 29 de­cembrie, teatrul „Masca” din București a în­che­iat festiva­lul cu piesa de teatru cu statui vivante „O scri­soa­re pierdută”.

Un clinchet de clopot prins de rugi­na anilor răsună peste afișele în­găl­be­ni­­te de decenii de la spectacolele ma­es­trului Caragiale. Pe sub sticlele vitri­nelor zac evantaiul și șalul de dantelă Me­chlin, paftale din argint aurit și a­me­tist, alături de o casetă de grimoane ca­re a împlinit mai mult de un secol și o scri­soare semnată chiar de mîina drama­tur­gului. Muzeul Literaturii Române în Galeriile „Pod-Pogor” a adunat suita de costume, recuzită, documente origi­na­le și fotografii din „Lumea lui Ca­ra­gia­le”. Actorul Petru Ciubotari îi sa­lu­tă pe cei prezenți cu provocarea a­run­cată de teatrul lui Caragiale, care „es­te extrem de greu de jucat, e un sistem dra­matic care pare să-l ținem în mîna noas­tră, dar care ne scapă printre de­ge­te, dacă ieși din sistem, mori”. În sală tot răsună omagii aduse scriitorului prin prisma istorioarelor rupte din trecutul în care acesta era viu. „Textele lui sunt ca o piramidă egipteană, nu mai încape ni­mic alceva acolo decît el însuși”, strigă Petru Ciubotari, tăind respirația publi­cului. Cu emoție în voce, acesta își a­min­tește de un spectacol jucat la Paris pentru diaspora românească, în urma că­ruia spectatorii pipăiau actorii veniți din România să se asigure că sunt reali, repetînd aceeași frază „ni l-ați adus pe Caragiale, aveam nevoie de el, ca de toa­te celelalte valori ale noastre”.

Orașul în pași de dans

Cu chiot lung și hohote cochete, în sărituri de can-can a ajuns, pe scena „Lu­ceafărului”, Teatrul „Satiricus” din Chișinău, cu piesa „D’ale Car­na­valului”. Fuste colorate cu cozi de mă­tase flutură printre decorațiile care ur­că pînă în ta­van două picioare de femeie îm­bră­cate în dantelă. În prăvălia lui Nae calcă, u­nul după altul, cîte un spirit în­cins de pa­ra amorului, doar că flacăra lu­minează neuniform, în timp ce unii sînt orbiți de aceasta, alții se pierd în în­tu­ne­ric. În­cur­cătura împotmolește perso­na­jele pe mă­­sură ce acțiunea din scenă creș­te. Di­di­na se risipește în isterii și creții de la ceafă îi sar de ajung pînă la frun­te. Scun­dă și finuță, apucă de piept pe oricine îi stă în cale și-l ridică gata să-l izbească de podea, dar îl lasă moa­le de fiecare dată urlînd „te omor” ca un dra­gon care scuipă foc. Iar Pam­pon și Cră­cănel care scutură stînd pe loc ba din­tr-un picior, ba din altul, își cultivă mî­ni­a. Li se umflă piepturile ca la curca­nii bătăuși și arătoși, pe cînd Nae continuă să toarcă firele ce le mișcă pe femei ca pe niște marionete. Însă spectatorii din sa­lă, mai ales cei veniți de mî­nuță cu pro­fesorul de limba română re­fu­ză să țo­pă­ie cu sufletul alături de hîr­jo­nea­la perso­najelor, aceștia părăsind sa­la înainte ca dansul de final al jocului lui Caragiale să se termine.

Atelierul mișcărilor înjumătățite

Însoțită de ritmurile de chitară, to­be și alte instrumente care nu se lasă des­lu­șite, se clatină grațios, de pe un picior pe altul, actrița Iulia Dumitru cu a­ce­eași pasiune cu care sună vocea din bo­xe­le de pe pereții sălii mici a „Lu­cea­fărului”. În timp ce regizorul, scena­ris­tul și directorul Teatrului „Masca” din București, Mihai Mălaimare îi privește pe discipoli cum repetă exerci­țiile de încălzire făcute de Iulia, muș­chii acestora se contractă și se re­la­xează odată cu corpurile lor care se în­tind și se strîng ca un acordeon. Regizorul îi di­rijează în timp ce aceștia încearcă să joa­ce un mini-spectacol care durează cît o melodie de trei minute. Ei își chinuie miș­cările numărate pas cu pas, care tre­buie să fie seci, robotizate și lipsite de plasticitatea cu care ne-am obișnuit. „Trun­chiul, privirea, piciorul stîng, bă­lăn­găneală!”, răzbate vocea lui Mă­lai­ma­re printre motivele unei piese veni­te din anii ‘20 al secolului trecut, „as­cul­tați muzica, vă servește drept un reper. O să vedeți diseară la spectacol, că li­ni­a melodică este compusă după mișcările fiecărui actor, ei nu au dreptul să gre­șească nici cu o secundă”, adaugă regizorul în timp ce mișcă mîinile uneia din fete ca pe un manechin flexibil.

Un zumzet de voci a umplut sala mare a aceluiași teatru în seara despre care a vorbit Mihai Mălaimare. Pe dea­supra capurilor care își caută loc chiar pe scări, scaunele fiind deja ocupate, stă­pînesc privirele unor statuiete gri, cu fe­țele albe și pudrate și cu ochi vii, de om. După ce se liniștesc spectatorii ca­re nu au reușit să prindă un loc nici măcar pe jos, lumina se stinge, muzica pompoasă se dezleagă din frîu și statuile ur­că pe scenă în deplasări vivante. „Scri­soarea pierdută” face ravagii prin­tre fi­gurinele ce au devenit albe din ca­uza luminilor care se risipesc peste e­le. Mo­mentul în care Zoe află despre scri­soa­rea ce i-a căzut de la inimă, disperarea sa bălăngănește toate figurinele, acestea fiind cît pe ce să se răstoarne și să se spargă în cioburi de faianță. Bul­gă­rele de zăpadă pornit dintr-un răvaș creș­te, iar acțiunile personajelor devin și e­le mai ample, mai apăsătoare și mai ra­pi­de, pînă în momentul în care zarva ca­de la pămînt, și în mijloc rămîn doar Tipătescu, Trăhănache și Zoe. Fi­na­lul spectacolului este adus de o săritură colectivă a personajelor și o bubuietură de confetti în loc de blițul aparatului de fotografiat.

***

Anul acesta, după 16 decenii de la nașterea scriitorului I. L. Caragiale și un secol de la moartea lui, românii l-au sărbătorit vreme de 12 luni. Un drama­turg care, pentru sensul moral profund și talentul de a forma caractere cu pe­ni­ța, este considerat și numit de unii un Molièr al nostru. Iar săptămîna trecu­tă, la Iași, în discursurile ținute de cei ce au trăit prin textele lui Caragiale nu au răsunat cuvinte de laudă, s-au auzit fapte, s-au auzit trăiri care ne-au schim­bat cîndva viața. Scena nu a fost tro­pă­i­tă de actori deghizați în costume bur­gheze, ci a găzduit personalități, vieți și realități trecute prin lentila unui umor spiralat și aprig.

Daniela VORTOLOMEI