Porunca a unsprezecea: să muncești!

Cînd a venit în Iași, Dumitrița Al­bu nu știa să facă o cafea la ibric. „De răsfățată ce-am fost, cînd am fă­cut întîia oară popcorn, am răs­tur­nat porumbul într-o oală de ciorbă.” Au crezut colegele că ia foc apartamen­tul din cauza fumului din casă. As­tăzi ur­mează cursurile masterului Facul­tă­ții de Drept și primește bursă de performanță acordată studenților din mediul rural care au rezultate foar­te bune.

Strînge între degetele subțiri un șer­vețel mototolit pe care îl îm­pun­ge cu unghiile, stînjenită, întocmai u­nui copil care simte cînd a făcut ceva gre­șit. Și adaugă repede, ca nu cum­va facă o impresie greșită: „Acum îmi pla­ce să gătesc. Pot să fac și amandi­ne, albă-ca-zăpada, îmi plac mult pră­jiturile mai ales.” Dar nu are foar­te mult timp pentru asta. Spune că e am­bițioasă și perseverentă și zîm­beș­te încurcată cînd își amintește de pro­fesorii de la catedră. „Am în­vă­țat de la profesioniști. Dar e greșit că ei ­une­ori îi jignesc pe cei care sînt la ta­xă. De multe ori nu au răbdare să ex­pli­ce.” Altfel, îi place la faculta­te. Îmi spu­ne, ca pe-o mare taină, a­pro­piindu-se de mine, că nici studen­ții nu sînt tocmai colegiali, „pen­tru că e concurența ma­re”. Și da­­că pri­mești acum un suport de cu­rs, ori vreun material, jumătate de oră îl ții să fie numai al tău, apoi îl tri­mi­ți pe grup”, iar pe obrazul drept zîm­betul îi desenează o gropiță.

Ar vrea să lucreze la Curtea Eu­ro­peană a Drepturilor Omului (CEDO) mai mult decît orice altceva. O încîntă i­deea că salariul depășește, în multe ca­­zuri, șase mii de euro. „Ima­gi­ne­a­ză-ți, ei oferă tot felul de bonifica­ții. A­dică te plătesc inclusiv pe bază de cî­ți kilometri ai de parcurs pînă la ser­viciu în fiecare zi!”, zîmbește larg fata, în timp ce ochii mari căprui îi scli­pesc numai la ide­ea unei așa ca­ri­ere. Îți poate spune jo­vi­al, ri­di­cîn­d din umeri că nu a visat toată viața să ajungă avocat sau procuror. „Am dat la Drept pentru că am ur­mat în li­ceu cu profil de științe sociale, dar în­tre timp a început să îmi placă. E mult de muncă și nu prea am timp li­ber, dar nu mă plîng.”

Dar acasă i s-au creat condiții ca să se dedice studiului. Dumi­tri­ța își îndreaptă spatele cînd vorbește des­pre Institutul Național de Ma­gis­tratură și ridică, involuntar, băr­bi­a. „O să mai încerc o dată, la a­nul. Se spune că dacă nu intri de pri­me­le trei ori, nu prea ai ce căuta. Dar mie îmi place materia și am încredere.” Mai mult decît cărțile stufoase care îi stri­că, de patru ani, somnul, îi pla­ce prac­tica. „La penitenciar a fost a­tît de mar­cant! Deținuții făceau scul­pturi din coji tari de pîine, pe care le scobeau cu degetele. Acolo nu e vo­ie cu obiecte ascuțite”, îmi explică ca un profesor ca­re le povestește pilde elevilor. I-ar su­rî­de posturile din instituții eu­ro­pe­ne, ca­re să nu depindă de birocra­ția din țară. „Ori în Elveția”. Și tresare ca în fa­ța unei soluții ideale, fata care ar pleca și mîine să lucreze la CEDO.

Livia RUSU