Excelența bate singură la ușă

„Nu poți face performanță decît con­curînd cu tine, nu cu ceilalți”, îmi spune fata în timp ce ochii ei verzui îmi surîd a împlinire, iar fața ei albă e încoronată cu șuvițe șaten deschis ca­re se ondulează ușor la capete. Lau­ra Monica Coșa e studentă în anul al III-lea la Psihologie și, în această toamnă, pe neașteptate, a primit bur­să de performanță „pentru că am cea mai mare medie dintre studenții care vin din localitățile rurale”, așa i-au ex­pli­cat tinerei cei de la secretariat.

E scundă și plină de ambiție. Anul trecut, din curiozitate, a ajuns în ce­lă­lalt capăt al României, în Timi­șoa­ra, ca să participe la „Conferința de Psi­ho­logie Industrială și Or­ga­ni­za­țio­na­lă”. A format o echipă cu cîteva persoa­ne, după ce s-a înscris în asociația studen­țească Eteam, care e centrată pe cer­cetare, și au realizat un studiu al șo­fe­rilor tineri care se lasă influențați de pasageri, de asemenea, tineri. „Ști­am că ori va fi rău, ori va fi bine”, rîde Laura tăind aerul cu palma. Șefa de echipă, Alexandra Gheorghiu, a con­taminat-o pe Laura și pe colega sa, Smaranda, cu entuziasmul ei. Le-a coordonat pe fete pe parcursul reali­ză­rii studiului și le-a încurajat să participe la acea conferință. Fetele au luat premiu întîi, cel de excelență, „pentru potențial, ni s-a spus”, pentru că deși cercetarea nu era foarte complexă, a fost foarte bine gîndită și organizată. Pînă la urmă și cheltuilelile, făcute din propriul buzunar, au fost recupe­ra­te din suma cîștigată.

Cadouri înainte de Crăciun

Din banii de bursă, „în primul rînd o să le iau cadouri fraților și priete­nu­lui meu”, îmi zice Laura și clatină afirmativ din cap. Are acasă o soră și un frate, ambii mai mici, cărora le poar­tă de grijă, iar în ultimii ani, de cînd trăiește departe de casă, relația lor a devenit mai strînsă. Acasă a făcut trei ani de voluntariat, la Fundația de Spri­jin Comunitar. „Probabil”, îmi spune, „asta m-a și determinat într-o oarecare măsură să mă fac psiho­log”. Pentru că se ocupa de copiii din fa­mi­lii dezorganizate și îi venea uneori foarte greu să găsească cuvintele po­tri­vite pentru un sfat. „Voiam să cre­ionez și altfel vorbele mele”, măr­tu­ri­sește fata trăgîndu-și mînecile pes­te degetele-i micuțe. O să-și mai ia și o camee, pentru colecția sa de bijuterii care au imprimate pe piatră chipul fe­meii, iar restul banilor o să-i pună de­oparte, „ca să știu că sînt”.

Facultatea a învățat-o să nu fie de­zamăgită de oameni. Acum în­țe­le­ge că nu toți trebuie să gîndească sau să facă la fel ca ea, „eu fiind o persoană colerică și mai impulsivă, întotdeauna mă gîndeam că felul în care aș proceda eu într-o situație e ceea ce ar trebui să facă și ceilalți și uneori eram foarte dezamăgită de oameni”. Acum însă știe că cei care o de­cep­țio­nează au neapărat un motiv în spa­te, „nu există «m-a dezamăgit, punct»”.

Daniela VORTOLOMEI