Madona dintre mărgele

Geanina apreciază suprarealismul, dar ca tehnică preferă renascentismuli. Și totuși, în ultimul timp a fă­cut mul­te tablouri realiste. Rîzînd, mă lă­murește: „Da…nu vei înțelege ni­ci­oda­tă artiștii”. Spune că a de­ve­nit pic­tor acum patru ani, cînd lucra la o fir­mă de vitralii, pe atunci fiind încă stu­dentă la Universitatea de Arte din Iași.

Ar fi vrut să-și continue studiile de Masterat, dar o ofertă venită din State a înclinat balanța altfel: „Mi s-a propus să pictez pentru cineva din a­fa­ră, care îmi cumpără tablourile cons­tant și le expune. Acolo, arta este pre­țuită, nu ca la noi.” Dar, deși e de­za­mă­gită și zice că nu mai are în­cre­de­re în ce îi oferă țara, totuși „nu aș pleca niciodată. Sînt legată de locurile as­tea.” Ar schimba, poate, doar orașul.

Pictura însă, nu este singura ei pa­siune. I-au plăcut mereu bijuterii­le, iar cînd nu i-a mai convenit ce gă­sea în magazine, a început să și le con­fecționeze singură. La început le pic­ta pe suport de lemn, apoi le-a mode­lat din pastă polimerică, iar acum a a­juns la sticlă fuzionată. „Este un ma­te­rial special pe care îl pui la cuptor îm­preună cu altele. La 800 de grade ele se contopesc. Apoi le tai cu fie­răs­trăul, le polizez și le mai pun o dată la cuptor. Și ies chestii de genul”, îmi spu­ne arătîndu-mi inele și pandan­tive în di­ferite forme și culori. Are și acum pri­ma bijuterie făcută de ea, un pandan­tiv ying-yang, din pas­tă polimeri­­că pictată. „Era foarte stîn­ga­ci, dar eu eram mîndră.”

Geanina rîde mult și deschis. Zi­­ce că nu așteaptă nimic de la viață și că tocmai de asta e împlinită. Sin­gu­­rul lucru de care ar avea nevoie es­te un atelier. Unul adevărat căci, de­o­camdată, lucrează într-un colț al bu­­cătăriei. Aici, un tablou așteaptă să fie îmbrăcat în culori, pensulele sînt cu­­rate și uscate, iar bijuteriile din stic­lă stau cuminți în cutii pictate tot de ea. Noaptea însă, e cu totul altă po­veste. Atunci, gîndurile i se materia­li­zează, pensulele prind viață, iar bi­ju­teriile prind formă. Preferă să lu­cre­ze cînd alții dorm deoarece, „cînd mă apuc de lucru mă dezlipesc greu de ceea ce fac. Iar pe la șapte dimi­neața, cînd mă duc la culcare, pri­ves­c pe geam și văd oameni zgribuli­ți care merg la serviciu. Atunci îmi dau sea­ma ce norocoasă sînt”.

Zîmbetul nu i se șterge nici mă­car cînd o întreb care ar fi cel mai rău lucru ce i s-ar putea întîmpla a­di­că, „să rămîn fără mîna dreaptă. Mîna a­s­ta e tot ce sunt eu. Dacă nu aș mai pu­tea să creez, probabil aș fi altă persoa­nă.”

Alexandra FILIP