Două teze interdependente despre monarhie: restaurare și instaurare

Dezbaterile pe tema „republică ver­sus monarhie” în România, atîtea cî­te există, ar putea fi segmentate în două componente interdependente. Prima se referă la „restaurarea” mo­nar­hiei, s-a declanșat încă din decembrie 1989 și a scăzut în intensitate. Cea de-a do­ua vizează „instaurarea” mo­nar­hiei și se află abia la început.

Teza „restaurării” monarhiei por­neș­te de la convingerea că pentru vinde­carea rănilor comunismului (că­ro­ra, în timp, li se adăugau altele noi, produse de tranziție) era necesară re­ve­ni­rea la o formă de guvernare care, în 1945-1947, promitea să-și întărească vir­tuțile și să-și corecteze defectele, dar care a fost eliminată de ocupantul străin. Această cale părea a se re­des­chide în decembrie 1989, iar eșe­cu­ri­le po­litice și economice ale anilor 1990 au făcut ca această opțiune să reziste: pa­ranteza nefericită (anii comunismu­lui plus, eventual, anii tranziției) trebuia închisă prin revenirea la valori și ins­tituții democratice mai vechi, pe te­melia cărora să se construiască altceva. Regele Mihai este simbolul viu al acestor valori, iar vîrsta sa înaintată nu este un impediment, pentru că valo­rile și instituțiile supraviețuiesc oa­me­nilor ce le întruchipează.

Teza „instaurării” monarhiei por­neș­te de la intuiția defectelor soluției cons­tituționale alese după decembrie 1989 și de la aceea că ne-am putea afla în fața unei alegeri în privința vi­i­torului, iar argumentele legitimității și tra­di­ției rămîn într-un plan secundar. Mo­nar­hia propusă este cea pe ca­re ro­mâ­nii o cunosc din contactul (di­rect sau me­diat) cu realitățile mo­nar­hi­ilor occiden­tale – contează mult și aspectele ce­remoniale, cotidiene, chiar mondene. Regele este un arbitru po­li­tic onest, generator de solidaritate na­țio­nală. Suveranul și ceilalți membri ai Casei Regale se angajează să fie mo­dele în societate, să îmbine vechile tradiții cu valorile noi, asociate progresului.

Aceste teze au generat reacții și contrareacții. Evident că discursurile monarhiste cele mai convingătoare sînt acelea care combină în mod adec­vat punctele tari din ambele viziuni, iar asemenea discursuri – fără a fi nu­me­roase – există. În timp, „instaura­rea” va cîștiga tot mai mult teren în de­tri­mentul „restaurării”, în rîndurile par­­tizanilor monarhiei.

Cît de nu­me­ros și de influent va fi acest grup în ca­drul societății, în anii și deceniile vii­toare, va depinde mult de performan­țe­le actualelor instituții politice ale țării.

Lucian Dîrdală este analist politic și lector universitar