Pudră pentru nasuri de carton

„Îmi plac oamenii colorați”, îmi spune Cristina Hohan cu un zîm­bet ce i se asortează cu nuanța de o­r­anj­ a părului. Pare un ac­tor cuprins de nerăbdare, care aș­tea­ptă să i se dea semnalul pentru a ur­ca pe sce­nă. Iar lumina o și ajută. Do­ar că tea­trul îl îndrăgește mai de­gra­bă pentru fețele pe care le-a colo­rat și a­ran­jat în cîteva spectacole și că­rora le-a scris, alături de regizor, ro­lul de per­sonaj, folosind alte con­de­e, rezisten­te la apă.

Sînt cinci ani de cînd s-a întors în Iași, pentru că „nu m-aș vedea tră­­ind în altă parte”. De cînd avea 20 de ani pictează chi­pu­ri așa cum a învățat la Am­sterdam, unde a urmat o se­­rie de cursuri de specialitate. Din în­tîm­­pla­re a ajuns și prin culisele Tea­tru­lui Cub, recomandată de prie­te­ni. Ai­ci pe lîngă machiaj, a jucat și în „Visul unei no­p­ți de va­ră” pentru că era im­pli­cat un număr mare de per­so­naje. „Am ales alături de Ra­du A­fri­m trei ti­pologii feminine, care tre­bu­iau să a­pară și să fie diferite.”, îmi spu­ne Cris­tina referindu-se la La­dy Ga­ga, Marilyn Monroe și Amy Wi­ne­house, care au trebuit in­­te­gra­te în at­mosfera shakespeariană.

Mi-o dă ca exemplu și pe Ele­na, din „Visul unei nopți de vară”, care era jucată de un băiat și pentru care ma­chiajul nu trebuia să fie unul e­xa­gerat, „ca cel al unui travestit, ci mai mult s-a mers pe latura de androgin”, căreia doar i s-a sugerat ideea de feminin, „pentru că în final îți dai sea­ma că fizic, tot băiat este”.

Și tot așa aflu că pentru un ma­chiaj de teatru e nevoie să fie și ea pre­zentă la cîteva repetiții, iar cele mai importante sînt ultimele î­nain­te de premieră. La care asistă din sca­unul de spectator pentru a observa cum cad luminile și care este distanța ac­torului față de public sau diferen­țe­le dintre nuanțe, pentru a ști mai apoi cît de intens va fi conturul ochilor sau cît de mult alb îi va trebui pentru ten, ceea ce diferă de la un spectacol la al­tul. Iar dacă actorul va primi un pa­har cu apă în față sau va transpira, Cristina trebuie să fie prezentă în culise pentru a-i retușa machiajul. Cum și cei din rolurile secundare de­vin elemente importante în ta­blo­ul pe care îl crează, în „Il Cam­pa­nello” a avut actori tineri care tre­buiau să apară ca bătrîni și iar da­to­ri­tă machiajului puteai să-ți dai sea­ma de rolul lor. Și dacă aceștia dă­de­au im­presia de fundal, „puteai des­­coperi da­că țin locul unui obiect de mo­bi­li­er sau fac parte din vreun ba­sm”.

A fost la rîndu-i pe scenă, încă de cînd avea 15 ani, dar nu în tea­tre, ci pe podiumuri la prezentări de mo­dă și a defilat în croieli semnate de case precum Cavalli sau a filmat spoturi publicitare prin Monte Ca­r­lo. Dar a strîns prietenește mîinile ce­lor care au ajutat-o, a agățat co­lec­­țiile de-un cui și s-a îndreptat spre make-up cînd și-a dat seama că ro­lul de model nu i se mai po­tri­veș­te.

Mădălina MORARU