Tango în trei pași de șifon

Mă trezesc și-mi aprind o țigară, e cel mai simplu mod în care pot să func­ționez. De multe ori de cafea nu e timp, așa că țigările sînt întîmpinate precum niște shot-uri seci de alcool. A­poi, cînd ajung aproape de filtru și de­getele deja încep să se frigă, ro­ti­țele încep să se pună în mișcare, iar mecanismul vine cu idei noi de func­țio­nare, pe măsură ce pachetul se go­lește.

Dar mai e ceva în cilindrele as­tea subțirele în care e împins tutunul mărunțit, par să fie cele mai potrivite instrumente de scris, cele care trans­for­mă tabietul în concept. „Nu degeaba toți scriitorii le foloseau, fumul e expirat și ideea inspirată”, îmi zic și mă decid să pun totuși niște apă la fiert pentru cafea, pe cînd laptopul e lăsat și el la încălzit, asigurîndu-mă că mi-a rămas destul tutun pentru cel puțin încă un capitol.

***

Îl văd în fiecare dimineață prin geamul meu de la bucătărie care dă îns­pre al său, un bărbat trecut de pa­tru­zeci de ani, nebărbierit, într-un fel de cămașă ce cîndva a fost verzuie. El nu se uită niciodată încoace, ceea ce-mi dă șansa să-l pot privi cum își aliniază soldățește, pe o măsuță albă cîte trei linii de tutun, măsurate din ochi, în vîrful cărora așază cîte un mic filtru dintr-o punguță colorată. A­poi le ia la inventariat și le numără să vadă cîte i-au mai rămas, socotind că nu va mai trebui să iasă din casă cel puțin o săptămînă. Cînd liniile a­jung la gramajul potrivit, își ia ma­și­nuță specială, ținînd în altă mînă foița ce se răsucește sub îndemînarea sa. Cînd termină, își pune pe pervaz la ră­cit o ceașcă de cafea, însă din care nu bea niciodată pînă nu fumează cel pu­țin trei țigări. Apoi șterge cu o mî­ne­că praful de pe-un ecran pe care nu se mai poate distinge nimic, însă ni­cio­da­­tă nu atinge tastele, de parcă ar aștepta ceva.

Mădălina MORARU