Căpitanul de uscat

Stăm aici, pe marginea drumului ăs­t­a de pietriș de la ieșirea din locali­ta­tea Cățelul și aproape de intrarea pe autostrada A2, de-aproape o oră. E tre­­cut de 11 noaptea și nici Marius, nici eu, nu prea avem chef să ne în­toar­cem, să rămînem undeva într-un cămin pes­­­te noapte. Ori ajungem la Constanța, ori ne prinde dimineața așteptînd.

Habar n-am cum îl cheamă pe ti­pul care oprește. De multe ori nici nu în­treb, e o formalitate inutilă la un drum lung care se termină cu un „Adio” con­­cretizat în „mulțumesc” și zece lei. Tre­­ce pe lîngă noi frînînd ușor.

Cabina de TIR e de un alb pră­fu­it. Poți spune multe despre un șofer după cum arată mașina pe care o conduce. Și prin șofer mă refer la termenul din jar­go­nul lor, al celor care trăiesc din con­­dus. Ceilalți sînt doar „participanți la trafic”. Urc cele patru trepte și dau de un om trecut de 60 de ani, nebărbierit, cu un aspect neîngrijit, dar curat. Genul de om care face duș în fiecare zi, dar care își ra­de barba doar cînd îl deranjează. Nici nu se uită la noi. A văzut atîția au­­to­sto­piști că probabil ne știe pe toți pe de rost. Plea­că și după ceva timp ne în­treabă da­că vrem să fumăm, aprin­zîn­du-și cu o me­canică lejeră o țigară cu fil­tru roșu. Nu ascultă muzică. Adorm.

Pușca și femeia

Mă trezesc în timp ce îi po­ves­teș­te lui Marius cu un glas de veteran ră­gu­­șit despre cei doi fii ai săi, amîndoi că­­să­toriți și înstăriți. Marius aproape că doar­me și el și șoferul știe asta, dar nu-l deranjează. El vrea să povestească, nu să-l ascultăm. E dintre șoferii clasici de TIR, care iau oameni ca să-i scur­te­ze dru­mul. Mă trezește de-a binelea cînd spune că e bogat și că singurul motiv pe­ntru care încă face asta e plă­ce­rea, pa­siunea. Mulți ar fi tentați să crea­dă că e vreun plictisit care minte cu ne­ru­și­na­re, dar vă asigur că nu e ca­zul. Ne zi­ce des­pre cum a făcut o avere cu stupi și miere de albine, dar cum nu a pu­tut niciodată să părăsească volanul și cele 16 viteze ale cabinei cu două pa­turi. „Eu știu că și nevasta mea, ca ori­ce femeie de șo­fer, e bagaboantă”, ne mai spune fă­ră pic de sictir sau regret. De fiecare dată cînd are timp, iese cu puș­ca la vînătoare. Adorm iar.

Ne apropiem de Constanța, mă tre­zesc și îl rog să mă ierte că i-am transfor­mat cabina de TIR în dormitor. Îmi spune aproape patern: „Foarte bine că ai dormit. Ești obosit, dormi, veniți de la drum lung”. Marius îi întinde zece lei, dar ni-i refuză categoric. „Băieți, eu nu v-am luat pentru bani. V-am spus că îmi face plăcere. Ați venit de departe, ați chel­tuit deja destul, mergeți voi li­niș­tiți acasă și eu plec mai departe”.

Ioan STOLERU