Geniu învelit în ziare

A fost odată ca niciodată un co­pil mare, strigat de colegii de re­dac­ție Mîțîșor. Avea o cană pe care scri­a „GENIU” dintr-o ironie a sorții, iar tri­coul asortat acesteia a venit mai tîrziu, primit cadou de la „ăștia” cu care împărțea cămăruța mică de la etajul al II-lea al Casei de Cultură.

Cel mai mult iubea cafeaua, dar nici cola nu o refuza. Deși golea pahare întregi din licoarea aromată și baxuri de sticle de suc se întîmpla să mai ca­­dă la datorie, ascuns după vreun colț de birou. Cel mai bine dormea în­să în arhivă, învelit cu perdelele din sac de cînepă, îmbibate de fum și praf, cu capul pe un teanc de ziare care-i servea ca pernă și mătura pusă în bra­țe de colegii iubitori. Se trezea, ce-i drept, cu dureri de spate, gîtul în­țepenit și urme de cerneală pe față de la vraful de Opinii. Totuși căratul de a doua zi a ziarelor reușea să-l dez­morțească chiar foarte bine, iar șer­ve­țelele umede ștergeau literele în­ti­pă­rite pe obraji.

Se amuza la farsele reporterilor ghi­duși din redacție, chiar dacă de multe ori era ținta acestora, și îi plă­ceau nespus petrecerile ad-hoc, chiar și cele din Belfast. Ar fi vrut să o mai pună de un grătar din cînd în cînd, udat cu bere rece, sau să iasă pe baltă la pescuit și să uite de ziar pentru o zi, dar textele nu se scriu singure. To­tuși atunci cînd reușeau să se adune toți opiniștii ieșea măcel. La facultate nu prea era zmeu și ca un adevărat jur­na­­list își făcea treaba în ultimul mo­ment, dar atunci cînd ajungea prin să­lile de curs îi placea să-și împartă doza de cola cu orice tovarăs. În trei ani și-a apropiat pe mulți dintre colegi și se simte împlinit că a reușit asta. Mai re­gretă că a uitat de multe ori de cursuri și că a mers examene fără să fi ci­tit suficient, dar a fost student. U­nul adevarat, căci s-a distrat, a în­vă­țat, dar cel mai important, și-a fă­cut prieteni. Nici o diplomă nu poate cum­­păra asta.

Andrei MIHAI