Alt titlu, Bembi!
Pastila de după 13 iunie 2012 Niciun comentariu la Alt titlu, Bembi! 0Am bătucit timp de trei ani atît de tare tastele laptopului (căruia într-un număr mai vechi din Opinia m-am străduit să-i dau un nume), încît am ajuns să nu mai pot gîndi, scrie sau mînca fără el. Cum ar spune Laura, m-am „digitalizat”.
Dar nu ăsta a fost visul meu. De fapt, îmi vedeam plecarea din Botoșani ca o evadare și Iașul ca o mamă de împrumut din ai cărei sîni aveau să curgă frunze de dafin. Era, dacă vreți, ca un Paris mirosind a citadele și cafele băute-n tihnă la mese cu picioare din metal forjat și a plimbări cu biciclete vechi și pălării zburînd grațios din părul buclat al fetelor. Mi-am băut în schimb licorile negre mereu pe fugă, pe o masă de lemn mirosind a tradiție, ziare vechi, țigări stinse cu necaz și a bomboane Bucuria. Diminețile de luni m-au găsit mereu într-o cameră mică și dichisită de la un etaj doi, undeva pe la baza Copoului, unde mi-am făcut pat dintr-un vraf de ziare și așternut din paginile lor. Iar visul meu plăpînd nu a suportat disconfortul și s-a desfăcut de pe șirag.
Dar mi-am țesut cu grijă altul, în aceeași cameră în care, fără să vărs o lacrimă, mi-am aruncat primele năzuințe la gunoi. Am păstrat însă oamenii strașnici alături de care am schimbat ora de tipărire a ziarului și care nu mi-au înțeles niciodată rădăcinile folclorice, dar le-au acceptat. Care m-au aruncat în apa plină cu rechini fără vestă de salvare, dar mi-au urmărit luptele grele cu monștrii marini, fiind gata în orice moment să-mi întindă o vîslă de care să mă agăț.
Am mai înghesuit în noul vis mult dor de ducă și de scris povești, multă Cola ca să-mi țin ochii deschiși și-o valiză de rîsete zgomotoase care se aud de la parter. Nu am uitat să fac loc într-un colț și pentru Chestie cu tentaculele colorate – pe care Pana îl căuta mereu speriată prin redacție –, dar și pentru Treabă, de la Vatra Dornei. Iar dacă aș avea o valiză așa de mare, zău că aș strecura-o cumva și pe Geta, bătrîna imprimantă (sub care stau ascunse economiile noastre, dar ssst!, e secret). Visul acesta mi l-am împlinit, chiar dacă a trebuit să-mi întind brațele ca să încap în patul acesta al lui Procust care se cheamă „Opinia Studențească”.
P.S.: Aceasta a fost o tabletă scrisă de mînă, tehnoredactată de alte mîini decît ale mele.
Cristina BABII









Adaugă un comentariu