Din lumea lor

Prima poveste pe care a scris-o a­vea ca personaj principal un iepure pe nume Iepure. Joanne avea zece ani și îi povestea surorii sale cum a căzut în­tr-o gaură în pămînt, unde a mîncat căp­șuni cu familia ghemoto­cu­lui alb, care, mai apoi, a făcut vărsat de vînt și a fost vi­zitat de prietena lui albină, doamna Al­bină. A în­ce­put să scrie în autobuze, pe tren, pe niște caiete pe care le ținea în poșetă, la subsoară, aproape de inimă.

Ronald știa la patru ani să citească și să scrie fluent. Dar nu engleza pe care a învățat s-o înșire cu o caligrafie irepro­șabilă pe paginile albe l-a mînat spre a-și urma visele, ci limba latina. În adoles­cen­ță o stăpînea fără cusur și ei i-au urmat, în­tr-un firesc ieșit din comun, grea­ca, fin­landeza, ca apoi să-i po­po­seas­că printre pagini propriile sale limbi, create pe ma­nuscrise încîlcite, indescifrabile. De plă­cere.

Cînd era mic de tot, George nu ci­­ti­se „Împăratul muștelor”. Dar scri­sese niș­te povestioare despre o insulă ocupată de țestoase care se omorau una pe cea­laltă în intrigi din ce în ce mai comple­xe. În timpul liber, co­lec­ționa reviste de benzi desenate, își trimitea roboții din paginile nuvelelor sale să cu­ce­rească un viitor sinistru și înfiorător și studia jurnalismul.

***

Ronald (J. R. R. Tolkien), Jo­an­ne (J. K. Rowling) și George (George R. R. Martin) și-au făcut casă pe tă­rî­mul orcilor, piticilor, ma­gi­ei, a mă­tu­ri­­lor zbu­­rătoare sau a dragonilor. Lă­u­dați, în­ju­rați, apreciați sau criticați, aceș­tia au meritul de a fi pus cărțile din nou în mîinile co­pi­ilor care riscau să irosească plăcerea de a citi o carte, înrobiți de suprafața lu­cioa­să a tastaturilor. Prin lumea ireală pe ca­re au creat-o au adus înapoi, încet, co­piii către realitate.

Ca ei ar putea fi mii, mili­oane. A­ces­tea sînt însă doar cazurile fericite ale ce­lor pe care, în ciuda poveștile de viață atît de diferite, i-a legat un mo­ment. A­ce­la în care, prin muncă, șan­să sau intervenție divină, lumea i-a vă­zut și i-a su­pus inspecției sub re­flec­toa­­re.

Cătălin HOPULELE