Bătrînii din Gârbești n-au leac pentru soartă

Oamenii din Gârbești și-au acceptat soarta de a fi uitați și părăsiți. Pînă și locului pare să nu-i mai pese de sufletele care-și duc veacul aici. Bunicii lăsați să-și ducă bătrînețea așteaptă în zadar nepoți să le treacă pragul și doar poștașul le mai deschide poarta, cît să le aducă pensia. Nu mai doresc nimic de la viață, ci doar să-și trăiască zilele, atîtea cît le-au rămas, în casele care le-au fost adăpost atîția ani.

Podul care leagă satul Gârbești de restul comunei Todireni e construit de un an. L-a înlocuit pe cel de lemn care stătea să cadă și e singurul lucru care se rupe de peisajul mo­ho­rît. Peste tot stau dealuri creionate par­că de o mînă tremurată, iar la mi­j­loc, sub o pădure, cîteva case bă­trî­neș­ti se întind, despărțite de ulițe de­se­nate în pămînt. Drumul care intră cutezător în mijlocul satului are consistența unei budinci, deși a trecut o zi de cînd a plouat ultima oară, iar soarele este pe cer de cîteva ore. O flu­ierătură scurtă și un pocnet de bici îmi întorc privirea în dreapta, spre șes. Un copil de opt sau nouă ani ți­ne într-o mînă o bucată de pîine, iar în cealaltă un harapnic cu care mînă vreo 30 de oi. Fața îi este murdară de pă­mînt și, din cînd în cînd, își mai șterge nasul cu mîneca. Îndeamnă din nou turma, iar aceasta începe să a­­­lerge în direcția opusă, în­de­păr­tîn­du-se rapid.

Tatăl care-și așteaptă copiii

Moș Emil mă așteaptă re­ze­mîn­du-se în parul de la gard. Mă invită să intru în curte fără să-i mai zic ce caut. În grădina mică, porumbul e de­ja mare. Nu se văd pic de bu­ru­ie­ne pe rîndurile înguste, dar bătrînul începe să le prășească iar, „de plictiseală”. Nu mă invită în casă pentru că ac­eas­ta a început să alunece la vale, dar mă cheamă într-un paravan făcut prin 2007.

„Lumea e bătrînă aici în sat. Am 75 de ani, dar sînt oameni și mai î­na­intați în vîrstă. Nu mai durează mult și nu o să mai rămînă nimeni. Eu am patru băieți și o fată, dar nu­mai fata ce mai vine pe la mine”, spune trist bă­trînul. Se întoarce în­drep­tîndu-se de spate, în timp ce mă conduce în cămăruța pe care și-a făcut-o mai sus de casă. „Eh, restul sînt toți plecați. Acum sînt singur ca cucul. Le zic că le plătesc și drumul și tot nu vin”, se plînge moș Emil. Ușa de la încăperea în care își duce zilele e mică. Mă aplec ușor ca să pot intra. Un radio așezat pe plită a­nun­ță vremea din țară. Lîngă el, o gă­leată verde de plastic ține apă pentru băut, iar pe un dulăpior și-au fă­cut loc un castron, o farfurie, două lin­guri și un prosop.

„Tot ce contează în viață e iu­bi­rea. Dacă tu ești omenos cu cineva și el la rîndul lui te ajută”, spune bă­trî­nul, scuturîndu-se parcă de povara în­­­țe­lep­ciunii. E îmbrăcat cu o bluză de trening fără fermoar, o cămașă al­bas­tră pe dedesubt, murdară la mî­neci și la guler. Nu mai are cine să-i spele de cînd soția lui „s-a prăpădit acum trei ani”. Îmi povestește unde i-au plecat copiii lui și ce i s-a mai zis de nepoți și e fericit că a auzit numai de bine de ei. Îl doare totuși sufletul că nu-i mai calcă nici unul, de­cît foarte rar, pragul. „Au viața lor a­cum”, zice printre suspine moș Emil.

Singurătatea îl face să se fră­mîn­te de gîndul la toate cele ale lumii. Crede în Dumnezeu, dar e convins că „în viață nu sînt lucruri bune sau rele. Trebuie să înveți de la fiecare. Dacă ai făcut ceva rău trebuie să nu-l mai repeți. În esență tot un lucru bun e că te învață cum e bine”.

Vorbește despre cărțile pe care le-a citit, îmi zugrăvește trecutul pe care și acum îl vede în fața ochilor și vrea să mi le împărtășească pe toate, parcă în același timp. E greu să-și găsească ascultători pentru istorisiri­le sale din alt veac. Cînd mă ridic să plec, privirea pare că i se umezește. Mă pupă pe ambii obraji, îmi strînge mîna și mă roagă să mai trec pe la el.

Oftat în miros de plăcintă

Mă întorc la drumul de budincă în care mi se afundă tenișii și urc pe u­lița șerpuitoare pînă la cimitirul mic, în mijlocul căruia, susținută de cîțiva pari groși, veghează asupra satului bi­sericuța mică din lemn. Are pus în uși un lacăt vechi și rugi­nit, iar lemnul clădirii e putrezit a­proa­pe în în­tre­gi­me. Pe cîteva dintre mormintele din jur ard lumînări a­dă­pos­tite în borca­ne de sticlă, iar de pe ele au fost smul­se buruienile și tu­fi­șu­rile.

Gard în gard cu cimitirul e o gos­podărie plină de viață. Cîteva gă­ini cotcodăcesc vesel, iar trei copii în­vîrt de zor la o mașinărie de făcut cru­pe. Din casă iese tanti Jana, în a­bur de plăcinte. Poartă un capot în­flo­rat și își ține spatele cu mîna. M-a văzut coborînd de la cimitir și, după ce-mi dă binețe, începe să-și spună ofurile. „Nici biserică nu mai avem. As­ta care e acum se balansează și cînd se trage clopotul. Au venit pre­oți să vadă ce-i aici dar nu s-a mai făcut nimic”, se plînge bătrîna. Nu a în­ceput nici o lucrare din cauza oa­menilor din sat. Fiecare voia biserica mai aproape de casa lor, iar cînd nu au reușit să se înțeleagă, s-a re­nun­țat la proiect. „Sîntem și puțini și nu sîntem uniți. O să ne mănînce cîi­nii dacă ne mai ține pămîntul”, spu­ne cu un oftat tanti Jana. „Acuma, cînd intri în lăcașul de cult ce stă să cadă, în loc să pășești pragul și să urci, cobori în pămînt, ca într-un bor­dei. S-a lăsat în jos tare. Nu mai ai cum să o salvezi, să o repari”, zice bătrîna cu regret în timp ce mîinile îi tremură pe parul care sprijină o sapă.

De ani buni satul nu mai are nici școală. Copii sînt nevoiți să mergă la ore în Cernești, satul vecin, iar în zi­le­le ploioase sau cînd ninge ajung cu greu în clase, murdari și zgribuliți de frigul de afară. „Cîte probleme nu avem?! Nu avem nici apă. Mai a­duc copii din marginea satului cu bidoanele, iar magazin o fost odată dar l-au închis că nu avea au­to­ri­za­ție. Acum mergem la piață cînd a­vem ne­voie de ceva”, spune tanti Jana arun­cînd o mînă de grăunțe gă­i­nilor din curte. Atunci, cînd trebuie să-și facă cumpărături, bătrîna toc­meș­te un că­ru­țaș să o ducă, pentru că la cei 81 de ani ai săi mai poate mer­ge doar pe lîngă casă. Nepoții și co­piii au uitat-o și pe ea. Toți au plecat să lucreze în străinătate ori s-au răs­fi­rat în țară, „după cum le-a fost norocul”.

Mă lasă pentru o clipă să mai dea la cuptor o tavă de plăcinte cu brînză „poale-n brîu” apoi se întoarce să-mi zică de drum. „Ne-a promis de la pri­mărie de cînd mă știu că ne pie­tru­iește pînă în sat, dar urmăreau doar să-i alegem. Am rămas numai cu zi­sul că piatră nu am văzut”, se plîn­ge tanti Jana cu o urmă de re­sem­nare în glas.

50 de lei găleata de apă

Părăsesc curtea plină de mireasma dulce a bucatelor de la cuptor și cobor, mai mult alunecînd pe pă­mîn­tul moale pînă la casa lui moș Cos­tică. Era pe prispă și privea la ploaia măruntă care nu contenea să cadă. Intru în curte și cînd mă vede plin de noroi începe, printre oftaturi, să deplîngă destinul satului. „Drumul arată cît de părăsiți de soartă sîntem. Nu vine nimeni să ne ajute”, spune a­proape plîngînd bătrînul de 83 de ani. Se sprijină în bățul noduros cu mîi­nile crăpate și brăzdate de vene vineții.

Îmi povestește cum ultima dată, acum mulți ani, le-a pus un om din Cernești borne kilometrice. Lucra la drumuri și i-a ajutat și pe ei. „De atunci, nimica nu ne-a mai făcut cineva. În restul comunei s-a lucrat, dar pe noi ne-au uitat mereu. Peste tot se pun pavaje, beton, asfalt. Noi nici măcar o căruță de piatră nu me­ri­tăm. Sîntem ai nimănui”, spune bă­trî­nul ștergîndu-și ochii înlăcrimați. Iarna e cel mai greu pentru familiile care au rămas în Gârbești. Vîntul su­flă necruțător pe deal, iar zăpada e vis­colită lîngă casele lor. Cînd ninge nu poate intra în sat nici un utilaj. Moș Costică dădea cîte 50 de lei de-i mai aducea un băiat cîte o găleată de apă căci el nu putea ieși afară prin zăpada. Prin fața casei este un robinet care aduce lichid rece și curat din marginea pădurii, dar conducta e veche și se mai înfundă, iar iarna îngheață de tot. „Astă vară am mers la curățat puțul. Au zis să meargă toți care sînt tineri, dar m-am dus și eu să ajut ca să nu zică nimeni că beau după munca lor”. Dar degeaba, căci apa nu curge cînd e secetă și scade nivelul pînzei freatice.

Ar vrea ca oamenii să-și aducă a­minte și de cei care nu s-au putut mu­ta din satul care se surpă încet și cur­ge la vale. „Puteau să ne ajute cînd am stat iarna trecută înzăpeziți, dar nu. Nimeni nu a venit și la noi pî­nă nu s-a topit zăpada. Puteam mu­­ri și nu ne găsea nimeni”, continuă moș Costică. Își aduce aminte de vre­murile în care era copil, iar satul mai avea încă oameni. Despre bo­ie­rul Gârbu, după numele căruia a fost botezat satul spune că „era un băr­bat înalt și mereu precupat de pămînt”. Lua oameni să-l mun­ceas­că, iar drept plată le dădea o bu­ca­tă de teren pe care să o lucreze pentru ei.

Casa în care stă acum e a tre­ia, primele două au alunecat la vale, dar nu a vrut să se mute. „Copii a­veau prieteni aici și nu au vrut să plece. Puteam să mă mut de mult în sat, în Cernești, dar e prea tîrziu. De a­cum casă să-mi fac la deal, în curtea bise­ricii”, zice bătrînul strîngînd mai ta­re între degetele uscate bățul care-i servește ca baston. Se uită cu jale la gropile care se cască în vale și, prin­tre suspine, zice resemnat. „Ai­ci te înghite pămîntul. Eh, o să ne înghită pînă la urmă pe toți”.

***

Peste sat, ploaia nu contenește să ca­dă, mărunt, mocănește. Drumul e a­coperit acum aproape de tot de apa care nu mai are unde să se scurgă. Pe șes, zgribulit și ud, același copil de opt sau nouă ani îndeamnă oile, prin­tre fluierături, să pască. S-ar în­toarce aca­să, dar animalele nu sînt să­tule încă. Și el, ca toți care au ră­mas în sat, ar pleca, dar nu știu unde să o facă. Doar oilor nu le pasă de drum, de apă sau de dealul care se surpă peste sat.