EuroART-ul rîde și plînge sub măști internaționale

Dintotdeauna piesele de teatru mi s-au părut un amestec de i­dei năstrușnice și perso­naje cu haz. De la specta­colele improvizate în fața școlii cu trupe de e­levi care răgușesc du­pă prima replică, la ce­le jucate de păpușari în tîr­guri pentru o viață mo­destă, dar fericită, și chiar la grandioasele opere puse pe scenă în săli poleite, cu actori pro­fesioniști. Toate sînt făcute ca să ilustreze două măști îngemănate. Rîsul și plînsul, copiii spectacolului născut încă din secolulul al V-lea dinaintea erei noastre. Fes­ti­valul EuroART a fost săr­bătoarea teatrului românesc. Timp de o săptămînă, în­tre 21-27 mai, Iașul a aplaudat șapte reprezentații și a apreciat lansări de carte și alte trei conferințe.

Îngeri dezechilibrați

Primul pas pe scenă al celei de-a șasea ediții a Festivalul EuroART l-a făcut „Pisica Verde”, piesă a drama­tur­gului român Elise Wilk, care a sur­prins publicul prin imaginile create. Ac­torii sînt tineri fără părinți, ca­re cred în vrăji și pastile magice, iar, ca efect, îngerii se îneacă în alcool, iar mîțele co­lo­rate se aruncă în intersec­ții, gata să ta­ie calea ori­cui. Iar dacă jo­cul acesta pa­re năucitor, cea de-a do­ua reprezenta­ți­e, „O noapte furtu­noa­să”, a potolit i­ma­ginația dez­lăn­țuită. De fapt, co­mi­cul lui I. L. Ca­ra­giale a demonstrat că prin­de orice ge­ne­rație, Jupîn Du­mi­tra­che, Nae, Zița și Veta încă re­pre­zen­tînd măști ale so­cie­tății de azi. Ast­fel, mem­brii Tea­tru­lui „Mihai E­mi­nes­cu” din Bo­toșani ne-au încîntat de pe moșia ju­­pî­nului, un­de camerele se compu­neau din sche­le­te de cuburi, îm­brăcate cu per­dele gri, pe care erau im­pri­mate fo­tografii din Bucureștiul se­co­­lului tre­­cut.

De fiecare dată cînd personajele ur­cau pe casă și treceau de pe-o că­mară pe cealaltă, ne prăpădeam de rîs. Pro­me­­nada lor pe acoperișul casei, a­dică pe un mic pod de lemn, părea că o să sfîr­șească numaidecît jos, pe pă­mînt, cu un picior sclintit sau o mînă luxată, pen­tru că tremurau ca o barcă cu­prinsă de valuri învolburate. Și mai amuzante e­rau scenele care schițau i­dila dintre Zi­ța, consoarta lui Du­mi­tra­che și Chi­ri­ac, protejatul ju­pî­nu­lui. Își atingeau pi­cioarele gingaș, pu­pă­tu­rile păreau ciocniri întîmplătoare, iar discuțiile din nop­țile tîrzii numai în­tîlniri rușinoase.

Îndrăgostiți cu ifose

Pentru spectacolul de miercuri sea­ra, „Take, Ianke și Cadîr”, al Tea­tru­lui „Mi­hai Eminescu” din Chi­și­nău, ie­șe­nii s-au pregătit ca de săr­bă­toare și au umplut sala de la Casa de  Cultură a Studenților din Iași. Gra­­iul dulce și mol­com al românilor de pes­te Prut a pro­vocat de partea publicului rîsete și a­pla­uze, emoția fiind starea care a predo­mi­nat în sală.

Comedia în care românul, evreul și turcul vînd traiul celor doi copii, Io­nel și Ana, a oprit ceasurile din Iași pen­tru o oră și jumătate, iar la final, ne-am plecat unii în fața celorlalți, cei de sce­nă la propriu, noi, spectatorii, ple­cînd spre casă mîndri, cu mîinile roșii du­pă o piesă și un joc ex­cep­țio­nal. Take și Ian­ke se potriveau atît de bine, parcă e­rau croiți unul după lun­gi­mea ce­lui­lalt, iar cînd al doilea îl do­jenea pe pri­mul, numindu-l „do­bi­toc”, acesta din ur­mă, cu privirea spășită, recunoștea și a­bia se abținea să nu spu­nă „bă, Ianke ai drep­tate!”. În plus, îi ajuta și în­fă­ți­șa­rea. Un român durdu­liu, lîngă un evreu mai scorojit a­ră­tau ca Stan și Bran un pic mai colorați, ca­re jucau pasional pe o scenă ie­șea­nă. Cei doi iubiți, Io­nel și Ana, fiul lui Ianke și fiica lui Ta­ke, au zburdat cît se poate de bine aproape toa­tă seara. Săreau de colo-colo, de la un părinte la celălalt, iar replicile ve­neau la fel de tăioase precum comportamen­tul lor. Dar cum părinții se e­mo­țio­nea­ză și a­proape tremură cînd își re­văd co­piii ve­niți din capitală, le iartă ori­ce în­dră­z­nea­lă.

Aceeași idee de tinerețe zbuciuma­tă a fost cuprinsă și în spectacolul ne­convențional de sîmbătă, de la ora 19.00, la Ateneul Tătărași. Com­pa­ni­a de Tea­tru D’ AYA din Bu­cu­rești, care a interpretat piesa „Ce ne spu­nem cînd nu ne vorbim”, a ironizat in­fi­de­li­tatea, în cî­te­va secvențe spu­moa­se. „Ac­țiu­nea de a-ți proteja nevasta și a o toci pe a altuia”, cum este văzut adulterul de Chris Si­mi­on, a provocat isterie în sa­lă, iar pe unele mame, venite la spectacol cu co­pii mai mici, secvențele de­o­cheate le-a îmbujorat. Însă, piesa a­ceas­ta a fost de­o­se­bită prin structură, de­oa­rece fiecare per­sonaj a abandonat pentru o clipă sce­na și s-a adresat publi­cu­lui, făcînd teatru din ex­periențe o­biș­nuite.

Israeliți cu măști

Regina festivalului a fost „D’ale car­­navalului”, piesa lui I. L. Ca­ra­gi­a­le, jucată de Teatrul Karov din Tel A­viv, regizată de întemeietorul acestuia și actorul român Nicu Nitai Ia­cob. Un pro­iect îndrăzneț, dar și dificil în primă fază, pînă cînd ochii spectatorilor s-au obișnuit cu sportul sus-jos, pentru că subtitrarea piesei interpreta­tă în ebraică era poziționată la înăl­ți­me, cu vreo doi metri mai sus de străinii care redau car­na­­valul comic al drama­turgului praho­vean. Jocul, însă, a fă­cut impresie bună. Ac­torii îmbrăcați în cos­tume pli­­ne de cu­loare, combinate îndrăzneț și așezați într-un decor de­o­sebit, cu două fețe, u­șor de ma­ne­vrat în timpul spectacolului, au ridicat la fi­nal sala în picioare. Prinși de comedie, îngînam și noi ală­turi de trupa lui Nicu Nitai „viața-i un car­na­val și-un carnaval este viața”.

Teatru de istorie

Festivalul EuroART este un tri­but al asociației cu același nume din Iași și al Fundației Culturale Tim­pul pentru teatrul românesc, început ai­ci în 1816, iar manifestările au cu­prins, pe lîngă spec­tacole și confe­rin­țe, și lansări de carte. Însă publicul nu și-a adus în săli și bunele maniere, iar cînd luminile s-au stins, dom­ni­șoa­re­le elegante serveau pe furiș semințe fă­ră coajă sau verificau cons­tant me­sa­je­le de pe Facebook, du­pă fiecare a­lar­mă primită. În plus, ma­me­le se stră­du­iau în timpul piesei să ex­plice celor mici care-i rolul fiecărui ac­­tor de fie­ca­re dată cînd acesta apărea Cu toate nemulțumirile, însă, con­cluzia festivalului a fost cea subliniată și de mem­brii Teatrului din Bo­to­șani, „la Iași teatrul încă trăiește”.

Iulia CIUHU