Politica, doctoratele și majoritatea tăcută a tinerilor care-și văd serioși de treabă

Discursurile politice nu se în­re­gis­trează la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și nu cad sub incidența legislației privitoare la propri­e­tatea intelectuală. Actorii scenei pu­­­blice – onor parlamentari, mi­niș­tri, prefecți, primari, consilieri de toate categoriile, ba chiar și președinți ai republicii – nu trebuie să fie originali: fac declarații și dau explicații preluîndu-se unii pe alții și răspunzîndu-și cam cu aceleași cuvinte.

Alt­fel spus, rulează un fond discursiv supraindividual, producînd un soi de „folclor politic”, strat – de fapt – al limbajului colectiv, indistinct. Din­tre vorbitorii de toate felurile, administratori comunitari sau oameni obiș­nu­iți, se remarcă și-și cîștigă o identitate individuală „oratorii”, ale că­ror discursuri similare cu ale celorlalți au calități retorice suplimentare: expresivitate, eleganță, capacitate de convingere.

Asemeni tuturor cetățenilor, po­li­ticienii n-au – așadar – obligația de a fi originali în ceea ce emit în exercițiul funcțiunii. Exigențele se im­pun doar cînd e vorba despre cei care scriu și publică în nume propriu și în specialitățile în care s-au format, ca profesioniști ai diverselor domenii in­telectuale. Acolo, în științele so­cio-umane ori în cele exacte, ca și – firește – în zona artelor, repetiția nu mai e permisă: există drept de autor, iar încălcarea lui e un furt simbolic numit „plagiat” și penalizat în jus­ti­ți­e. Or, există politicieni performanți în calificările lor de bază, cu doctorate obținute pe merit, dar și miniștri sau primari care n-au înzestrare sau com­petențe pentru cercetare și scris, dar, dorindu-și titlul ca pe un blazon de onoare, caută căi prin care să-l ob­ți­nă fraudulos. Și – vai! – le și găsesc. Una dintre ele e plagiatul, nesesizat sau tolerat sau poate chiar încurajat de cine știe ce coordonatori de teze sau membri ai comisiilor de sus­ți­ne­re.

Sînt cazuri particulare ale unei mai largi game de fraude în materie. Fiind vorba despre persoane notorii, politicieni, dar și din alte meserii cu expunere, devoalările sînt mai spectaculoase și fac valuri mediatice. Une­­le scandaluri de presă se justifi­că, în timp ce protagoniștii altora cad vic­time nevinovate ale jocurilor de in­terese din jurul funcțiilor și bu­ge­telor de stat. Iar publicul, gata să dea crezare celor mai teribile blăstă­mă­ții, ia de bune acuzațiile înainte să se facă expertizele care să constate sau nu plagiatele. „Politicienii fură!”, nu-i așa?…

În realitate, nu cazurile particulare, denunțate cu sau fără justifica­re, trebuie să ne îngrijoreze, ci feno­me­nul general al obținerii frauduloase de diplome de doctor în România de azi. Cît este el de extins? Cine-și imaginează că situația poate fi discutată cu verdicte sumare nu în­țe­le­ge nimic din complexitatea problemei. E vorba despre un întreg sistem, cel universitar, extins masiv după că­de­rea regimului comunist, cu destule abdicări de la criteriile normale de exigență. Perioada istorică a impus mari și bruște remodelări ins­ti­tu­țio­na­le, după care sînt necesare mai în­delungate decantări și consolidări. Pe de altă parte, într-o societate în care corupția a crescut considerabil în pe­rioada postcomunistă, era imposibil ca ea să nu se infiltreze și aici. Ca să nu mai insist asupra dificultăților de a delimita fenomenul, în condițiile în care rezumarea, colajul, colportajul pot fi considerate, de la caz la caz, fie legitime, fie incorecte, iar originalitatea „absolută” n-o ating de­cît vîrfurile, puține.

Să nu ne grăbim – deci – să dăm verdicte! Și să ținem cont și de ma­joritatea tăcută a tinerilor cercetători care-și văd serioși de treabă, într-un sistem de curînd reformat prin înființarea de școli doctorale în interio­rul tuturor facultăților care au dreptul de a organiza studii de acest tip. Știu ce spun, ca profesor, coordonator și director al unei asemenea școli doctorale, la Literele Universității din București.

Ion Bogdan LEFTER