Pe tava cu brățări de aur

La tăiatul moțului am pierdut doi-trei zulufi. Nana i-a decupat în formă de cruce, i-a binecuvîntat și apoi mi-a întins tava obiectelor care te transformă în ceva. Nu știu ce era așa de atrăgător la cele trei obiecte pe care le-am ales, dar, clar, cum zice ea, ele-mi sînt vii­to­rul.

Un caiet, un pix și niște chei. După ele am întins mîna fără să bag de seamă că alături mult mai colorate, dar și par­fu­mate, erau fardurile mamei, iar chiar sub nasul meu, ședeau împînzite ghidul de călătorie și evantaiul aduse din Ja­po­nia cu gîndul că-n viitor o să zbor spre locul de unde răsare soarele. Dar, oricît de mult aș vrea să fi ales cărțulia care exploda în imagini spectaculoase cu muntele Fuji acoperit de gheață sclipicioasă, sau cu parcuri în care sute de oameni sărbătoreau cireșii înfloriți prin exerciții de respirație, cred că albastrul de pe caiet a aprins un beculeț. Poate că de asta nici nu-i de mirare că dacă des­chid dulapul, bleumarinul îmi ia ochii. Pixul, îmi zice nana și acum, a fost ca o com­pletare pentru prima alegere. Che­ile însă, au fost o bucurie, un gîn­gu­­rit de moment. Clinchetul lor șiret m-a a­de­menit, iar scopul încă nu l-am des­coperit.

Cînd povestim despre tăiatul mo­țu­lui de acum 21 de ani, nana rîde și se e­mo­ționează, însă entuziasmul îi dispare cînd își amintește cîți copii care termină stu­diile se duc să adune căpșuni în Ger­ma­nia, sau să îngrijească bătrîni în Ita­lia. Se întristează și mai mult cînd îmi spu­ne ce grozăvii vede la televizor. Nu poa­te să creadă că tinerii aceia care se aruncă de la etaj, pentru că masterele și supracalificările nu i-au ajutat, se pierd du­pă ce au umplut sute de caiete cu sche­me și notițe. Practic, iluzia că vor lucra i-a omorît.

Iulia CIUHU