Cei care ne vor dibui zăvoarele

În dimineața aceea în care m-am oprit să cumpăr un ziar, mi-am dat se­ama că nu prea există cale de în­toar­cere. Din întunericul chio­ș­cu­lui, un bătrîn tocmai îi explica unui cli­ent cum l-ar strînge de gît pe politici­a­nul X, mîinile mari sugrumau un po­li­ti­cian virtual, iar ochii îi erau roșii și ieșeau din orbite. Mi-a observat lip­sa de implicare, simțea că n-aș fi su­grumat pe nimeni – cel puțin deocamdată – și mă disprețuia. M-am sim­țit prost.

Nu-i o simplă streche, să fi lo­vit ici și colo. E o nebunie trainică, un fel de zombificare colectivă. Străzile sînt pline de oameni bolnavi, e ca în­tr-un film din ăla american în ca­re creaturi programate bagă mîna pe du­pă ușă, dibuiesc zăvorul și intră pes­te tine în casă, să nu care cumva să rămîi necontaminat.

La ieșirea din pasajul pietonal de la Obor, un domn mărunt distri­bu­ia ziare cu literă mică, despre con­spirații și Biblie și despre cum s-ar pu­tea salva americanii de la sfîr­și­tul care va să vie. Toate versiunile A­po­calipsei, redate cu o poftă teribi­lă, îmbogățite cu interpretări. Dacă blo­curile de la Obor – deopotrivă cele re­abilitate și cele nereabilitate – ar în­cepe să se prăbușească, domnul a­cela mărunt ar arunca ziarele, l-ar lua pe cîte unul de braț și ar urla: „Fix așa cum v-am zis, fix așa cum v-am zis!”. Nu e bucurie mai mare decît a­ceea de a avea dreptate.

Altădată, am găsit în ușa bi­ro­u­lui o scrisoare trasă la xerox, în ca­re cineva povestea cum forțele răului au avut o contribuție substanțială la ne­reușita sa în viață, se plîngea de tor­turile la care a fost supus în a­par­tamentul său din Drumul Ta­be­rei, despre vecinii săi țigani că­ro­ra le place să-l privească gol. Nu l-a­m cunoscut personal, dar s-ar pu­tea să fie prieten cu omul senin ca­re aștepta zilele trecute lîngă șan­ti­erul de la Universitate, cu o cas­că din material inoxidabil pe cap. Soa­rele lucea pe echipamentul său de pro­tecție într-un mod cît se poate de expresiv, era cald și bine.

Nu de ei mi-e teamă, nu cred că ei sînt cei care ne vor dibui ză­voa­re­le: cei de pe stradă sînt doar pro­fe­ții. Mă înfioară mai mult lunaticii ne­văzuți, cei mulți pe care joacă lu­mi­nă albăstruie a televizoarelor, cei înfășurați încă în coconi. Mi-i în­chipui tăcuți, văd cum se scurg în ei țipete, opinii, analize, breaking news-uri gălbejite și ultima revo­lu­ți­e de seară de la OTV, cum crește în ei nevoia de a potrivi și de a urla ju­mătăți de propoziție luate de-a ga­ta, într-un mare și unic adevăr pe ca­re vor căuta să ni-l îm­păr­tă­șeas­că. Stimați telespectatori, urmează vre­mea.

Vlad ODOBESCU