Cu solzii mulțumiți

Prin plaiurile verzi din spatele u­nei casuțe de la țară sau prin copacii a­bia bătuți de nepoții păcăliți de bu­ni­cul lor, acolo s-ar putea să mă gă­sești și pe mine. Și da, sînt o șopîrlă de cîmp. Deși v-am spus unde îmi duc via­ța, n-am zis nimic despre cum mi-o trăiesc.

Aș putea începe a vă spune de faptul că deși soarele îmi este cel bun a­mic, port pălăria asta de paie pentru mă ascunde de zburătorii ăia cu ciocul strîmb. Vînători nesătuli. Eu nu trebu­ie să mă complic ca dînșii, bufetul meu depășindu-l pe cel suedez, e na­tu­ral. Ri­dic o piatră, uite-mi micul de­jun, mă cațăr pe vreun copac și mi-am ump­lut stomacul cu prînzul, iar cină, dacă vreau sau nu vreau, nu contează prea mult. Nu că aș fi mofturos, dar la ce concerte dau eu noaptea cu banjo-ul meu, îmi piere și pofta de mîncare. Tot ce vreau e să savurez acele mo­men­te. A, da. Și ceva despre a doua pa­siune a mea, escaladatul. Fraților, în­cercați și voi să ur­cați un co­­­pac sau o stîn­că abruptă, iar pe la mij­loc o­pri­ți-vă în loc. Nu vă zic mai multe, dar cîte am vă­zut, mulți n-au apucat să o­b­ser­­ve. Ei m-au în­trebat dacă aș vrea să schimb ceva la modul meu de viață, că pare cam mo­notonă. Sincer, atunci mi s-a făcut mi­lă de ei, cei care-și schim­bă pieile mai ceva ca mine, dar nu se mulțumesc cu niciuna. Doar dă-mi o bască de paie în caz că cea veche se strică, niște mus­tăți de motan pentru ban­jo, locuri mari de că­ță­­rat și un cer deschis, și as­ta e tot ce-mi trebuie.

Paul ANDRICI