Trafic de tragedii

Printre altele, o imagine îmi stă­ru­ie obsesiv în minte. Am mai po­menit de ea într-un text de a­cum doi ani. A­ce­ea a unui bătrîn ca­re stă întins pe str­a­dă, aproape mort. Se întîmpla în Bu­curești, prin 2005. În jurul lui, gloata ob­ișnuită de oameni curioși, care se strîng la orice, de la un accident de ma­­șină la o ceartă prelungită.

Sin­gu­rul ca­re făcea ceva era po­li­țis­tul care îl veri­fica, rostogolindu-l de pe o parte pe alta cu piciorul, ca pe o buturugă, să va­dă dacă n-a murit. Omul avea ochii des­­chiși, o dîră de sînge ieșindu-i din gu­ră, dar încă trăia.

Ne cam place chestia asta, să ve­­dem, să știm, mai ales dacă e de rău. Trebuie să aflăm dacă lui Do­rel nu îi merge bine, dacă pe Fi­lof­teea a pă­ră­sit-o iubitul sau a bă­tut-o amantul, da­că Marcel și-a luat țeapă cu un cre­dit și dacă a mu­rit sau nu capra lu’ Ma­rius. Pro­ba­­bil de-asta le și merge ta­blo­idelor atît de bine, vînd tragedii. De bă­­gat nu ne băgăm, cel mult dăm sfa­­turi („încearcă cu cheia de pai­șpe”). Tre­bu­ie oricum să lăsăm im­presia că ne pa­să, că am făcut ceva, dar fă­ră să a­tin­gem. Le dăm bani ăs­tora care bat din u­șă în ușă, ce­rînd pen­tru vreun copil bol­nav la ca­re ori­cum nu ajunge nimic, da­că ne iau la sentiment și ne spun că au dat și vecinii; donăm cîte 2% pentru SMURD, poate, Doam­ne ferește, o să avem și noi la un moment dat ne­vo­ie; ajutăm bă­buțe să urce în tram­vai, dar nu le strîn­gem prea ta­re de mî­nă, că nu ne place cum m­i­ros.

Însă cel mai mult ne place să ne dăm cu părerea doar de ochii lu­mii. Sal­vați cîinii vagabonzi, dar să-i adopte alții. Nu discriminați, dar nici nu v-ați a­șe­za lîngă un ți­gan în autobuz. Nu ne pla­ce cior­ba, dar o dregem. „Tot normal”, cum ar spune un prieten.

***

P.S.: A observat cineva că nu mai e la modă să postezi poze cu cîini sfîșiați pe Facebook și să le plîngi soar­ta? A trecut, peste un an revine tren­­dul.

Ioan STOLERU