Nu e coadă la donații

Cu promisiunile de binefacere și milostenie e ca și cu deschiderea sec­­­țiu­nii spam, zona aceea periculoa­să a c­o­res­pondenței digitale. Intri, te uiți, u­ne­ori te îngrozești, alteori ți-e și frică să aprofundezi ches­tiu­nea mai departe de ce apare la „Su­bject”. Și apoi ștergi. Și nu cîte unul, ci cu mă­nunchiul.

În același spirit de „am văzut, am închis ochii” se petrec și tentati­ve­le de o­menie sau cel puțin așa arată e­le din fu­gă, pentru că altfel decît gră­bit nici n-a­­vem timp să le privim. Și asta chiar lă­­sînd la o parte ca­u­ze­le nobile trans­fron­­taliere, care im­pli­că donații prin sisteme banca­re și sms-uri cu care n-avem timp să ne în­curcăm. Limitîndu-ne la fi­lan­tro­pia „de cartier” scurtăm simțitor și de­­fi­ni­ția termenului. E o chestiune e­li­tis­tă să dai o mî­nă de ajutor, însă e­lita în ca­re te în­ca­drea­ză treaba as­­ta nu e u­na îmbrăcată în lauri, de­și i­po­cri­zi­a celor care-o compun e­xact asta ca­ută, statui. Un monument pen­tru o faptă bună.

Binefacerea față de năpăstuiți e ca o cruce strîmbă făcută în trecere prin fa­ța bisericii. Unii fac un semn lălău, do­va­dă că au văzut turla și-au a­uzit clopotul, cum vezi și auzi ne­ca­zul urlînd și zvîr­colindu-se în cel de lîn­gă tine. Alții se închină e­pa­tant, cu mî­inile alungite, ca să vadă lu­mea. De fapt, nici unuia nu-i pasă. Și-ar ve­­dea, mai degrabă, de drum și de să­nă­­tate decît să-și mai întindă nervul cu tra­­gedia altora. O ridicare de u­meri costă mai puțin și, dincolo de-a ne fi frică să in­trăm în viața celui trîn­tit la pămînt, ne es­te lene.

Mîhnirile celor pe lîngă care tre­cem sînt de domeniul spam-ului, de­și multe din apelurile la umanitate vin în inbox. Dar facerile de bine seamănă cu ori­ce nu­mai cu ele însele nu și par a fi afaceri cu prea mare schep­sis ca să ne im­pli­căm. A­șa că ne uităm la ele ca la niș­te gu­noa­ie pe care nu-i trea­ba noas­tră să le ri­di­căm și punem ca­pul pe pernă bu­cu­roși că n-am văr­sat noi nici o pi­că­tu­ră de sînge.