Buruieni încă tinere

Era început de primăvară cînd au intrat rușii în satul bunicii. Oamenii se pregăteau de Paște, zoreau împrejurul gospodăriei, alergau pe la iarma­roc, iar inamicii băteau la ușă. Ve­neau cu gînduri întunecate de co­tro­pi­re. Într-o după-amiază au intrat pe dru­murile cătunului și atunci frica s-a oblojit în casele sătenilor. De cum a auzit de sosirea lor, străbuna Elena a pus scara la pod și le-a urcat pe ce­le do­uă fete, Maria și Ioana, îm­pr­e­ună cu mieluța Țuri și o pască, sus, unde le-a ascuns după niște morma­ne de ve­chituri. Acolo avea măi­cu­ța cre­dință că soldații cei răi nu vor în­drăz­ni să răs­colească după bu­nuri. Ea a rămas jos să-i întîmpine pe rușii care um­­blau cu nesaț după tribut. La în­ce­put ei au întrebat-o de animale. Ea le-a a­dus oile din țarc. Pe ur­mă i-au cerut fă­­ina și găinile. Bătrîna s-a dus în că­ma­ră și a venit cu țu­ha­lul plin de pulbe­re albă, iar apoi i-a dus la co­teț de un­de soldații au luat toa­te pă­să­rile.

A doua zi, dis-de-dimineață, stră­buna împreună cu copilele, cu mi­oa­ra, și doar cu o pască în desagă s-au a­lăturat sătenilor care au plecat în pri­begie, spre nordul țării, unde au tră­it trei luni la mila cerului, a­dă­pos­tin­du-se sub căruțe și ciugulind firmitu­ri­le de la o zi la alta. Cînd au auzit că ru­șii s-au retras, toți s-au întors acasă chiar dacă știau că acolo nu îi aș­teap­tă decît tranșee și buruieni. Acum, în­­s­ă, satul bunicii este în floare, chiar dacă numai oa­menii bătrîni îi dau cu­loare. Copiii lor au plecat pes­­te tot în lu­me și nu s-au mai în­tors. Le tri­mit pa­chete, îi sună, cî­teo­dată vin în vi­zi­­tă la sărbători, dar mai mult de o lu­nă nu stau în curtea pă­rin­­tească și nici nu nu se gîndesc să se întoarcă de­fi­ni­tiv. Tinerii își pă­ră­sesc mi­șe­leș­te că­­tunul, pentru că via­ța lor este din­colo și nu în satul la ca­re bu­ni­cii au revenit și după ce rușii l-au mîn­cat de viu.

Iulia CIUHU