Vindecați de microbul motociclismului

Își țin motocicletele ordonate ca pe un raft, într-un garaj înghesuit, mic, în care fac atmosferă niscaiva piese rock. Oreste șurubărește cîte ceva la o motoretă de-a sa de teren, care ara­tă pre­cum un schelet. I-a dez­mem­brat car­casa și o roată din față și a­cum s-a mur­dărit de vaselină în­cer­cînd să strîn­gă nu știu ce șurub.

Își tra­ge șap­ca de pe ochi și își scarpină cu podul pal­mei părul ciufulit, e us­că­țiv și cînd spune, cu privirea proptită în jos, că „astea îmi sînt hainele de ga­raj, eu normal port geacă din piele, exact ca motocicliștii pe care îi vezi duminica adunați în fața Ca­sei de Cultură”, mai că nu îl crezi. Re­pară mo­tociclete de cînd se știe, încă de la prima sa mo­to­retă rusească, pe ca­re a avut-o prin li­ceu. „Am avut sentimentul că niște fluturi mi se ridică din stomac prima oară cînd m-am urcat pe ea”, po­ves­tește tînărul cu­ră­țîndu-și încet vaselina de pe degete.

Cătălin are 42 de ani și iubirea pentru motoarele pe două roți a pri­mit-o ca moștenire. „La mine e din tată-n fiu, a început de pe timpul lui Ceaușescu. Țin minte că tata mă du­cea pe cîmp, lua o motocicletă de a­ca­să și de acolo ne-o lăsa mie și fratelui meu”, își amintește motociclistul ți­nînd brațele strînse la piept. Cătălin are un chip tînăr, este simplu la vorbă și de fiecare dată cînd discută despre motoare, se însuflețește, dar preferă să lase amintirile într-una din cutiile acelea în care adună oamenii su­ve­ni­ruri.

„Fițobikerii” vor să pară ce nu sînt

Motocicletă are și azi, dar o ține acoperită cu o husă, ca să nu se pră­fu­iască, nu prea mai merge cu ea. Pri­vește în gol cînd revine în prezent și ve­de cum arată motociclismul. „Ai observat că au apărut și motocicliștii de duminică, din aceia care se plimbă prin Copou într-o roată, noi le spu­nem «fițobikeri»; ei nu știu cu ce se mă­nîn­că adevăratul motociclism, prin asta vor doar să demonstreze că sînt altceva”, spune Cristi muș­cîn­du-și buza par­că pentru a se abține din a spu­ne mai mult.

Toate amintirile găștii „Mo­to­rex”, rămîn în garajul lor. Cînd încep a po­vesti, se întrec în istorisiri care mai de care și se încurcă unul pe celălalt în vorbe, dar rîd cu entuziasm cînd își aduc aminte de „Dilimanu’ care i-a aruncat motocicleta în tomberon lui Malaca” sau, cum spune Cătălin amu­zat, de „Mînuță care mi-a «furat» Ox­fordul ăla verde”.

Cristi este „lupul bătrîn”, are 21 de ani de cînd merge cu motocicleta. Poar­tă părul lunguț prins la spate și e temperat în gesturi. Pare un părinte care se îngrijește ca fiii săi să aibă gri­jă de jucăriile din cutie, să nu le strice și să nu facă schimb cu alți co­pii. Doar că ei nu au niște simple ju­că­rii, ci din acelea pe care dacă le turezi, gonești ca vîntul și trezești toți vecinii. „Să vezi cum era cînd pe la patru dimineața porneam motocicleta în scară de bloc, cu filtrele scoase, ce zbîrnăială făcea. Dar asta a fost atun­ci, acum ei nu mai au microbul ăs­­ta în sînge”, se consolează mo­to­ci­clis­tul cel mai vechi din garaj. „Da, într-a­devăr, nu îl mai au. Că, prac­tic, asta e, un microb. E ca și cum iubești pe cineva și nu poți să îl părăsești”, în­gînă Cristi căzînd pe gînduri.

Cristina BABII