Nisip în ochi

Dimineața, oglinda minte fără să roșească. Numai eu mă încing cînd văd cum îmi trîntește în față toa­te coșmarurile cu care m-am lup­tat ani de zile. De obicei mă spe­rie cu un cap umflat și cu cîteva gu­ițături, iar atunci înțeleg că obrajii atîrnă neobișnuit.

Pe urmă, ca o șireată, mă întoarce împotriva o­chi­lor. Îi prinde o dată bulbucați și apoi, precum o cameră care redă aceleași imagini fără să se o­preas­că, mi-i arată la nesfîrșit încordați de parcă sînt o broască și văd cio­cul cocostîrcului înfingîndu-se în pi­ciorușul dinapoi. Tresar cînd dau de nas și simt cum, în smunceala a­­ceea, rozaliul se lovește de etaje­ra cu cosmetice, zgîrîind un pic din lustrul bătrînului sculptor, Ge­­pe­tto.

La amiază, însă, oglinjoara es­te amabilă. Nu trebuie să mă retrag în cameră cu capul plecat pentru că per­lele și-au făcut treaba, iar bron­­zul pare natural. Buzele sînt în­căr­ca­te și totuși senzuale, iar ochii au reve­nit în matcă, după ce pleoa­pe­le au fost conturate cu creion și ge­nele alungite cu rimel. În mare, nici o urmă de dezastrul de la ora 08.00 dimineața. Poate doar dacă o picătură de apă îmi atinge fața și a­tunci miracolul dispare. Se scur­ge, lăsînd urme asemănătoare unor șan­țuri mici pe care ploaia le-a fă­cut într-un chip proaspăt lucrat în lut. Așa, cu fața lipsită de culoare și cu simțurile înnebunite, aud un în­demn înțelept de lîngă. Se pare că o­glin­da, speriată de ce vede, mă pu­­ne la încercare și îmi rostește să o sparg ca să netezesc cicatricile lă­sa­te de otrăvurile care au dat lu­ci­re chipului cu cioburile ce o al­că­tu­iesc. Numai atunci voi străluci la fel ca broscoiul din poveste, chiar da­că broasca încă nu s-a transformat în re­gină.

Iulia CIUHU