Cînd se sting felinarele

De mîine mă las de băut. De mîi­ne scriu pentru licență. De mîine mă a­puc de sport și-am să slăbesc. De mîi­ne nu mai fumez. De mîine îmi sun pă­rinții cel pu­țin o dată pe zi. De mîine nu mai ies ne­pieptănat și îmi fac patul i­me­­diat ce mă trezesc.

În prima lui carte (Crome Ye­llow, 1921), Aldous Huxley critica socie­tatea britanică a anilor ’20 ca fiind u­na bazată pe ipocrizie. Însă speranța pe care o nutrea autorul englez folosind tim­pul trecut nu-și are rostul nici mă­car acum. Ne mințim în fiecare zi, în­ce­pînd cu cele mai mărunte lucruri și cul­minînd cu aspecte care ne gu­ver­nea­ză însăși rostul vieții.

Ne mințim că trăim într-o de­mo­cra­ție, cînd de fapt e un fel de capita­lism urît parfumat; ne mințim că a­vem președinte, cînd el singur se numește „jucător”; ne mințim că vrem unirea cu Basarabia, dar ne uităm urît la un mol­­dovean care nu vorbește cu același ac­­cent ca noi; ne mințim că ne pasă de Ro­­șia Montană, dar citim în continua­­re ziarele care s-au vîndut ca niște tra­se­­iste pe un A5 de reclamă mincinoa­să; și, în fine, ne mințim că ținem la tra­diție și la „neamul românesc”, cînd nu știm cum să-i copiem mai mult pe a­me­­ricani.

Și cea mai mare bucurie și alinare es­te faptul că de mîine ne putem min­ți din nou. Vor veni vremuri mai bune. Ies în stradă și se schimbă treaba. Mă duc și lucrez trei luni în Spania, pe 50 de euro lădița de usturoi, și mă întorc cu Mercedes și bani de casă. Mai rău de-atît n-are cum să fie.

Aș îndrăzni chiar să spun că pe mulți însăși minciuna îi ține în viață. Nu știu cîți ar rezista dacă ar ști de di­mineață că totul pentru ei e pierdut, că toate speranțele pentru care s-au tre­zit sînt doar visuri de om trist care s-a îm­bătat.

Ioan STOLERU