Pe tron, singurătatea se reflectă în roci

La intrare, o mînă secționată încinge atmosfera, fără să-i topească plasticul. Și pietrele a­du­nate special în cercuri pe mar­ginea scenei trezesc chi­coteli, mai ales cînd cîte un spectator se împiedică de ele, rostogolindu-le spre deliciul cîrcotașilor. Doar garderoba persona­je­lor, așezată în oglindă, pe cîțiva rugi uscați, nu a­trage atît de mult atenția. Sîmbătă seara, în regia lui O­vidiu Lazăr, Ducele (Horia Veriveș) și Donata (Monica Bordeianu) și-au dat  întîlnire în Sala „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, pentru a-și lămuri „Visul cu statui”, în umbra creatorului lor omniprezent.

Visul ducelui este o dez­lăn­țu­i­re, un scrîșnet de durere, care a­tra­ge după sine mîinile în jurul capului, unde a încolțit născocirea și de unde cel tulburat vrea să o smulgă și să o îndepărteze, ca pe o bu­ru­ia­nă ce a otrăvit pămîntul din care a ră­sărit. Dar nenorocirea nu pleacă de­cît după tînguieli, după ce tî­nă­rul nobil se tîrîie pe tron, frecîndu-și tîmplele și asudînd de atîta jale. Se chinuie așa de cinci zile. Po­ves­tea unui sculptor care „face statui mi­nunate fără să le vîndă” îl bîn­tu­ie în ceasurile cele mai tîrzii, cînd ni­meni nu poate să-l asculte și să-i a­rate cheia cu care trebuie des­că­tu­șat acest secret al nopții.

Însă nici măcar ziua nu are cine să-l îndrume, pentru că ea, Do­na­ta, sin­gura persoană pe care o în­tîl­neș­­te în acel loc, nu este interesată. Unicul lucru de care se îngrijește bătrîna este sosirea unei scrisori de la soțul său, care a plecat de acasă de cinci zile. Tot de atîta timp tî­nărul este atent ca femeia să nu fa­că exces de băutură sau să nu îi fie frig. Visul ducelui nu este decît o „în­chipuire”, pe care trebuie neapărat s-o vadă și ea cîndva.

Cu ochii la pietre

Bătrînețea Donatei este și ea un vis. Unul pe care numai femeia îl tră­iește în realitatea cotidiană fă­ră să știe că oglinzile, care a po­runcit să fie sparte, s-au recompus din cio­buri și stau acum lîngă ea în for­mă de pietre dure care-i î­năs­­presc și mai tare căruntețile. „Pri­viți-vă doamnă!” îi poruncește du­cele, re­pe­zind-o către un pumn de roci. A­co­­­lo jos, lîngă acele corpuri reci, bă­­trîna și-a cuprins imaginea întregii mi­cimi a sufletului său, care a ră­mas prins în „voalurile, diamantele, mă­nușile, penele, taftaua, hermina, dan­­telele și țesăturile fine”.

Acum doar un șablon cu ațe în vînt îi mai alină lipsa lor. Ba chiar îi țin companie „mai plăcută” decît re­ușește ducele, deși el este „par­te­nerul ideal” pentru bătrînețe. Și as­ta pentru că el îi amintește femeii că buzele-i nu mai au culoarea po­trivită unei doamne, mîinile nu mai descriu eleganța cu care valsau al­tă­dată și nici faldurile rochiilor nu mai reprezintă ținuta cu care se mîn­drea odinioară. Acum, doar pa­ha­re­le și sticlele cu vin umplu bă­trî­ne­țea Donatei, care încărunțește aievea, fără să fie un vis.

Cu nasul în ziar

Ducele este „eternul lacheu” ca­re vine să muncească pentru al­ții, cînd aceștia dau anunț la ziar. Donata face parte din categoria ce­lor pentru care alții fac „treburile casei”. De la mic dejun pînă la conversațiile cu și pentru ea. De aceea tînărul se burzuluiește cînd, du­pă șase zile lucrate fără obișnuita pauză de două ore, își ia liber a șap­tea zi, cea în care au drept de o­dih­nă „mai ales slugile” – oamenii de tea­pa sa. El este slugă de cînd a des­­chis ochii. Adică de cînd s-a tre­zit la curtea Donatei, pentru că fa­mi­lia ei l-a cules de pe drumuri și i-a dat adăpost în casa lor, gîn­din-du-se că nimeni nu poartă mai bine ro­­lul de „slugă ideală”, decît un „az­vîrlit, care-și făcuse un cuibar din ziare”.

De atunci, tînărul poartă rostul a tot ce mișcă în curtea aceea, mi­ros străin, animal sau trecător, și cum observă ceva schimbat, e de datoria lui să-și anunțe matroana. „Privește totul, iar după aceea întoarce-te și povestește-mi cum e lumea”, îi poruncește ea, ca dintr-un decalog deja cunoscut, pe care ducele îl îndeplinește cu bună­vo­in­ță. Însă aciditatea cu care i se adre­sea­ză femeii te face să crezi că tot ce­ea ce urăște ducele pe lumea asta es­te faptul că rolul său în viață e de a fi servitor, „decît să construiască pa­radoxuri, doamna ar face mai bi­ne să-și îngrijească reumatis­me­le”.

Cu gura pe actori

Premiera națională a piesei „Un vis cu statui”, scrisă de au­to­rul me­xican Carlos Fuentes, a fost un succes al celor doi artiști ca­re au interpretat singurătatea ca pe-o joa­că de adulți, în care nă­ra­vu­rile vîr­stei au avut roluri principa­le. Pî­nă la finalul spectacolului, nici unul dintre cei doi nu s-au le­cu­it de visele care le-au marcat existența, pe o perioadă lungă de timp, cum a fost pentru Donata, sau pe o pe­ri­oa­dă mai scurtă, cum a fost soarta ducelui.

Un suflu nu s-a auzit în sală cît timp cei doi au jucat pe scenă, lup­tîndu-se cu firea, doar cîteva icniri la două-trei replici mai directe, dar care își pierdeau din umor, imediat ce povestea își croia drumul său dramatic. Acesta, însă, s-a împlinit cînd statuile s-au întîlnit sub privirile om­niprezente ale ochilor de pe pîn­ză care au străjuit scena pe durata pie­sei, parcă încremeniți. Pentru acele păpuși de lemn fără chip, nopțile de pe tron nu aveau capăt.

Iulia CIUHU