Omagiu primului dascăl

Dulăpioarele sînt tapetate cu perso­naje din desene animate, iar în rafturi stau aliniate la dungă cărți de colorat, diverse materiale educative, puzzle-uri, povești ilustrate. Elena lasă să se va­dă, pe deasupra ochelarilor, ochii verzi mari, apoi ridică din umeri: „Sînt niște copii normali, cu diferența că funcționează la alți parametri. Așa am învățat să gîn­desc de cînd sînt aici.” La Complexul de Servicii Comunitare din Buhuși, un­de este educatoare a grupei speciale de peste trei ani de zile, lucrează și cu copii ca­re suferă de autism.

„Aceasta este o boală la în­ceput”

Corina, o fetiță de doar șase ani, pri­vește de mai bine de jumătate de oră în același loc. Uneori stă cu ochii închiși minute întregi, ținînd de­getul arătător de la mîna stîngă pe pleoa­pa închisă și sprijinindu-și cotul pe genunchi. „Au­tis­mul este o boală la în­ceput, iar ca­zu­rile sînt, oricum, impresio­nante”, îmi mai spune Elena. „Uneia dintre fetițe, aflată în plasament familial, îi spusese tutorele să aprin­dă becul, la un moment dat, acasă. În următoarele zi­le, la centru, se juca în­continuu cu în­tre­ru­pă­to­rul, iar dacă îi spuneam să se oprească, în­cepea să re­pete: «Aprin­de becul, aprin­de becul! », pînă era lăsată iar să se joace”.

Elena își masează fruntea cu de­ge­­tele, într-un gest contemplativ, dar are con­vingerea că „le pot fi de fo­los cumva copiilor ăstora și nu stau aici doar pentru salariu. Mă văd mai utilă aici decît oriunde”. Fetița ei, de opt ani de zi­le, vine aproape zilnic la centru, un­de se joacă cu toți copiii. A învățat-o și pe ea că a fi sănătos este un dar, nu o cali­ta­te, și nu e ăsta un principiu după care să judeci oamenii, „nu există norme du­pă care să ne permitem să catalogăm. Nu știe ea, o mamă de copil sănătos, cum es­te să nu știi ce vrea copilul tău, sînge din sîngele tău, pentru că e incapabil să-ți vor­bească”. Cel mai tare o deranjează că tot cei loviți sînt și discriminați, me­reu, iar „lumea ar proceda mai corect dacă ar discrimina măcar oamenii fără proble­me”, motiv pentru care și fetița ei este cres­cută în același spirit,. „Da­că m-aș feri să o aduc aici aș fi o ipo­cri­tă, pentru orice mamă copilul este testul su­prem”.

Recunoaște că, în ultimii trei ani, a re­fuzat ideea de a mai avea un copil, „nu pen­tru mine mi-e groază, dar ar fi in­just față de cel mic să nu mă gîndesc di­nainte că riscurile sînt mari. După ce pe­treci o zi aici, orice vezi afară ți se pa­re o joacă de copii”, mai șoptește pe un ton supus, al unui pion cu conștiința ta­blei prea mari.

Livia RUSU