Lecțiile setate pe două comenzi
1001 de chipuri 21 martie 2012 Niciun comentariu la Lecțiile setate pe două comenzi 1Sînt șase ani de cînd „acasă” pentru Mirela este acolo unde copiii din familii nevoiașe primesc ajutor din partea Centrului Diecezan Catolic din Iași. În spatele catedralei din Nicolina, la „Don Bosco”, zilnic, 40 de elevi de clasa a patra își fac temele pentru școală ajutați nu de părinții lor, cum se întîmplă în multe cazuri, ci de Mirela, cu care petrec restul zilei.
Pe Mița, cum îi spun prietenii, am găsit-o într-un birou deasupra sălii de studiu, începîndu-și dimineața analizînd situația proiectelor pe care centrul le are în desfășurare. Așa își petrece zilele de muncă. Patru ore ocupîndu-se de administrația after-school-ului și următoarele patru rezolvînd probleme de matematică cot la cot cu micuții care au ajuns în centru în urma situației de acasă. Dar înainte de a fi angajată cu acte în regulă a Fundației Caritas, Mirela a fost voluntar în același loc, trei ani, iar, între timp, cîte două ore pe zi, se ocupa de Darius, un micuț bolnav de autism.
„Plecam din Copou, de la cămin, la șapte dimineața, și ajungeam seara la nouă”, își amintește Mirela, neobosită încă de toată această alergătură, care, deși acum s-a mai restrîns, implică suficientă responsabilitate cît pentru o mînă întreagă de angajați. Atunci însă rolul ei era altul. Să creeze legături între informațiile pe care le deținea Darius, dar „pe care nu le avea interconectate” după cum spune Mița. A fost o întîmplare că a ajuns să lucreze cu băiețelul. Deși urma cursurile Facultății de Asistență Socială, altă formare specializată care să-i permită să lucreze cu astfel de cazuri nu avea. Și totuși, după ce a văzut anunțul s-a prezentat la interviu. Au urmat două săptămîni de lecții în prezența mamei și „apoi acasă citeam tot ce prindeam pe subiect.
Eram motivată de fiecare dată cînd reușeam să-l învăț ceva”. Din informațiile găsite în cărți sau pe Internet, Mirela a învățat că trebuie să fie inventivă ca să-l poată atrage pe micuțul „Roboțel”. „Era mai rigid în mișcări și atunci l-am alintat așa”. Într-o zi, Mița și-a dat seama că lui Darius îi plac jocurile matematice. „El nu știa să se îmbrace, nu avea cunoștințele pe care copiii le au deja la vîrsta lui, în schimb, o singură dată i-am arătat cîteva adunări, iar el într-o altă zi le-a reprodus exact”. Terapia pentru micuț cuprindea și exercițiile fizice, iar în mare parte acestea se realizau prin comenzi. „Eu îi spuneam «adu-mi șoseta» sau «arată-mi ochiul», îi arătam mai întîi pe mine ce înseamnă și apoi repetam cu el de zeci de ori, părinții continuau pînă a doua zi lecția, iar uneori trebuia să o iau de la capăt”. Iar dacă, apoi, comanda nu era aceeași, Darius nu știa să aleagă șoseta din grămada de haine și nici să atingă ochiul de sub sprîncenele Miței.
Iulia CIUHU









Adaugă un comentariu