Un tribunal din savană

Dacă nu mi-aș pieptăna părul o zi sau două, aș avea o coamă ca a lui. Deasă, încîlcită și voluminoa­să cît să-mi facă umbră împrejur. Cam așa era conturat în imaginile de pe TVR, de la Tele­en­ci­clo­pe­dia, leul, regele animalelor sau al jun­­glei, care ajungea în casa noas­­tră în fiecare sîm­bătă seara cîte 15 minute.

Iar da­că îmi a­min­tesc bi­ne, au fost patru ma­teriale succesive în care s-a dez­vă­luit ro­lul său în rîndul sălbăticiunilor din unele savane ale Africii.

În interiorul familiei, ma­mi­fe­­rul se purta ca un tată desăvîrșit. În schimb, în mijlocul celor pe ca­­re îi păstorea se manifesta adesea ca un dictator. Unul care nu se te­mea să-și folosească dinții puternici cînd se în­tîlnea cu vreun ne­a­­dap­tat. Cu dantu­ra sa putea sfîșia chiar și o cămilă pe care mai apoi o atîrna împrejurul gîtului, colin­dînd așa savana, pînă la familia pe care o îngrijea și cu ultima su­fla­­­re. Dintr-o singură lovitură, la­ba sa împrăștia bucăți de animal în toa­te părțile. În plus, cînd răc­nea, ur­le­tul său spărgea cerul, semăna groază prin­tre celelalte animale și fugărea ur­ma oricărui om.

Cel mai des se întîmpla să ra­gă noaptea, cînd își alegea prada și se năpustea asupra ei. Își în­cle­șta de­ge­tele, îndrepta ghearele spre gîtlejul vic­timei, își încorda muș­chii feței și se înfingea în carnea proas­­pătă de lîn­­­gă jugulara anima­­lului. Dar nu îl mîn­­ca acolo, pe loc. Îl tîra departe de tribunalul bă­­trînilor și, ascuns de o­chii lor, se adăpa din sîngele fiarei ră­­puse. În­­să viața pe care regele anima­­­le­lor și-a adunat-o din venele al­to­ra timp de peste 10000 de ani a­cum es­­te vulnerabilă sau pe cale de dis­­­­pariție. Numai părul meu flutu­ră în vînt la fel cum i se legănau șu­vi­țele și străbunicii mele acum 120 de ani.

Iulia CIUHU