Pe proprie răspundere

Ce frumos ar fi ca toți politicie­nii „răi” să-și dea seama la un mo­ment dat că au dus prea mult cru­cea suferinței în spate și să ni se plîn­gă, umili, că au o viață grea.

Așa cum doctorul Kelso din Scrubs, care-a fost preț de vreo cinci sezoane personajul negativ, mereu rău, aproape mereu necruțător și i­ra­țional, și-a dat pînă la urmă ara­ma pe față. Și a dez­văluit șeful care și-a confecționat sin­gur masca și a­lu­­ra celui antipatic pentru a-i ține la res­pect pe subordonați spre bi­nele lor și al întregii comunități. Așa și ei, politicienii, să fie de fapt niște pa­ria au­to-confecționați, niște martiri ca­­re iau pă­catele națiunii asupra lor, iz­bă­vindu-ne pe noi și, mai mult, o­fe­­rin­du-ne o țintă spre care să ne di­re­cțio­năm ura, ca să nu ne ni­mi­cim între noi.

Din păcate, filmele nu sînt reali­tate și un happy-end are nevoie de ce­va mai mult decît un scenarist, un regizor și doi actori care se pupă.

Eu îl cred pe Băsescu cînd spu­ne că anii în care a fost președinte au fost cei mai umilitori din viața sa. Pînă la urmă, poate chiar așa e. Poa­te, din punct de vedere social, o du­cea mult mai bine cînd era marinar, Ministru al Trans­por­turilor, primar al Capitalei sau de­pu­tat de Vas­lui, pentru că bi­ne­în­țe­les e­ra criticat, batjocorit și bălăcărit mult mai pu­țin atunci decît acum. Dar e o ches­­tie de psihologie de clasa I și de mi­ni­mum bun simț, nu ai voie ca po­li­ti­cian și ca președinte al unei țări să spui as­ta. Pen­tru că toți oamenii a­ce­lei țări, mai a­les cei nemulțumiți, cei săraci, cei ne­norociți, își vor ra­por­ta situația lor la a ta. „Cum poate spu­ne el că e umilit cînd eu nu am ce mîn­ca?” este o reacție fi­reas­că și de așteptat.

Îmi pare rău pentru domnul pre­ședinte, dar dacă a vrut să facă pe vic­tima, nu prea i-a ieșit. Avem des­tu­le.

Ioan STOLERU